Sharing is caring!

Anul tocmai trecut nu mi-am făcut retrospectivă așa cum m-am obișnuit să fac în fiecare decembrie. Nici planul pe următorul, scris. Doar un mic rezumat în cap, așa, la o șuetă cu mine însămi. Nu am avut timp, luna decembrie a fost una dintre cele mai pline pentru mine din ultimii … 10 – 15 ani. Până în 18 decembrie am fost prinsă în proiectul ăsta de care vă povesteam.

Oau, ceeeeeeeeee frumos a fost!

Apoi m-am odihnit. Fizic aveam carențe grave pe planul ăsta. Dar doar fizic. O lună jumate fără nicio zi liberă, și de cele mai multe ori fără nicio oră de repaus, decât după orele 23:00, uneori după miezul nopții. Ajunsesem la un moment dat să vorbesc preponderent în replici din piesă. Nu am avut timp să ies la cafele cu ai mei, uneori nici în pauze de masă, poate doar să-mi cumpăr ceva ce se poate ronțăi din mers, nici să vorbesc la telefon – cu excepția chestiunilor strict legate de piesă, dar și acelea cel mai adesea prin mesaje. Pe nepregătite, m-am regăsit într-un tur de forță. Categoria grea. Uneori mă întrebam cum am ajuns acolo. Cu șase luni în urmă aș fi râs la ideea asta. Deși tot anul mi-a fost un tur de forță. Oau. Ce schimbări radicale. Niciun an din viața mea nu a fost atât de zbuciumat. Și cred că niciodată în viața mea nu am făcut atât de multe alegeri. Abia acum îmi dau seama de-a dreptul prin ce am trecut. Ce chestii am trăit.

Deși în momentele respective nu am realizat dimensiunea întâmplărilor. Și am făcut 3 alegeri care acum mi se par karmice. Atunci, în miezul trăirii, habar n-aveam că fac salturi aproape magice între punți. Poate că dacă aș fi realizat că fac alegeri super-importante – aș fi fost o nătângă. Poate că o instanță superioară a decis să-mi deschidă drumurile fără vreun drept la apel. Așa simt acum.

Îmi amintesc anul trecut. Pe vremea asta mă gândeam cu teroare că vine luni și trebuie să merg la lucru. Zău. Mă simțeam vinovată pentru ceea ce simțeam. Dar asta simțeam. Avusesem și un vis, Doamne, ce frământări! Visul fusese atât de clar, dar mintea mea nu putea să-i găsească validitatea, eram atât de întortocheată în propriile neîmpliniri nerecunoscute, încât refuzam să accept că există ceva mai bun pentru mine. Pusesem pecetea de ”Bun” pe ceea ce mi se întâmpla atunci. Pe situația aceea în care mă zbăteam la propriu ca un pește pe uscat. A venit și luni, m-am dus și la birou, m-am izbit de imaginea similară unu-la-unu cu cea din vis, și tot nu credeam într-un bine mai bun decât acel bine, care, în principiu era chiar bun, numai că nu pentru mine, cea de dinăuntrul meu.

Știu. Sună alambicat. Na, dă-ți seama că așa mi-a fost tot anul.

Luni, marți, miercuri, joi, vineri. Uneori sâmbătă. Toate la fel. Ajuunsesem să mă împac cu ideea că mă paște o depresie. Ușoară, speram eu. Mă gândeam uneori că chestia aceea din capul meu poate fi responsabilă de trăirea mea. Chimic – așa face. Poate că nu sunt eu chiar cea mai stăpână ființă pe ființa sa. Aia e. Boala nu iartă pe nimeni. Și, oricum, ea vine cu scopuri precise. Dacă eram așa impecabilă cu mine însămi, nu ar fi fost acolo din start. Era o voce slabă în capul meu care mă tot atenționa că mă complac aiurea în chestii care nu au legătură cu nimic. Și una mereu mai puternică ce o contraargumenta. Îi dădea peste nas, spunându-i că exact chestiile astea sunt încercările mele. Propuse fix de mine, de nimeni altcineva. Am ocaziile potrivite să integrez bull-shituri & stuff.

Ianuarie, februarie, martie. Toate la fel. Luni, marți, miercuri, joi, vineri. Uneori sâmbătă. Toate la fel. Într-o bună zi – atac de panică. Corpul meu a refuzat efectiv să mi se supună. Puterea minții? Zero barat. Am ieșit din birou să-mi spăl creierii puțin. După vreo oră de plimbat haotic pe străzi, m-am dus direct la Urgențe. Fie ce-o fi. Simt c-o iau razna. Am nevoie de ajutor. Și dacă nu e fizic. Uite, asta e o chestie la care pic mereu. Nu cer ajutor – mă gândeam atunci pe ultima sută. Ultima dată când am fost la Urgențe m-am simțit ca un căcat. Ce caut eu acolo, să-i ocup pe oamenii ăia cu simptomele mele de rahat, când alții se luptă cu moartea, cu picioare tăiate, cu chestii cu adevărat grave. Am prins puteri și am semnat pe propria răspundere că plec acasă. Am luat analizele după mine și nici nu m-am uitat pe ele. Vreo două luni. Lucram în spital. Dacă era ceva cu mine – panamea, se sesiza cineva pe-acolo. După vreo două luni le-am plasat medicului de familie. Într-o doară s-a uitat pe ele. Apoi s-a uitat mai atentă. Apoi foarte atentă. ”Băi, tu ești bine?” – În noaptea aia chiar fusesem grav. Nu răpeam aiurea din timpul nimănui. Chiar eram bolnavă, puteam și eu să mor.

Cu asta în cap, m-am așezat pe-un scaun în sala de așteptare la UPU. Când am fost întrebată cu ce ocazie pe acolo, am spus cu lacrimi în ochi că cel mai probabil am doar un atac de panică, dar vreau să mă asigur că sunt ok. Chestia asta a lungit așteptarea. Cu gurița mea am zis că probabil nu-i nimic grav. Apoi m-au pus pe-un pat. Nu puteam să-mi controlez lacrimile. Plângeam încontinu. Ce-i drept, mă durea capul ca naiba. Dar asta nu era ceva neobișnuit. Crizele astea fac parte din viața de zi cu zi. Mă așteptam la o bătaie prietenească pe umăr când am spus – din nou – că aș vrea să plec acasă. Mnup. Nu se poate. Analizele nu sunt bune. Nici CT-ul. Sorry, pleci, dar nu acasă, ci la celălalt spital unde au specialiști neurochirurgi. Gizăs. Cum să mă bucur să aud asta? Nu su-port să fiu vic-ti-mă. Ăsta clar e atac de panică. De panicoi. Adică panică de-aia babană. Ce naiba, doar îmi știu destul de bine buba din cap, n-o fi acum ceva nou, știu și ce (nu) se poate face, la orice spital aș merge. Dar în fine. Poate totuși primesc ajutor. Într-un fel sau altul.

Am fost coborâtă din ambulanță și primită cu niște mine de oameni îngrijorați pentru soarta mea. Asta m-a activat. Pe scorpia din mine a activat-o. I-am spus asistentului că aș prefera să-mi scoată perfuzia aia din venă că oricum n-are niciun efect de-atâtea ore, și că aș fuma o țigară și-aș bea o cafă până ajunge specialistul. Am stat destul în pat în celălalt spital și moralul meu trebuie resuscitat. I-am văzut microexpresiile combinate. Revoltă, compasiune, neîncredere, amuzament. A câștigat simțul umorului. Ca și la mine, de altfel. Acolo, în curtea spitalului, cu o cafea în mână și o țigară în cealaltă – mi-am luat decizia. Asta a fost ultima mea zi de lucru la firma ”X”. Mintea te poate minți, dar corpul niciodată. Nu am nicio misiune acolo. Și de fapt nu există misiuni. Există împrejurări de tot felul, toate sunt fluide, curg, toate sunt în tine – nu în locuri sau persoane. Numai mecanismele inerente psihicului au tendința asta de a grupa, de a cataloga, de a pune etichete pe borcane. Hai să nu mai încurc borcanele. Hai să renunț cu totul la borcane. Dă-o naibii de debara cu totul. I quit.

I quit – replică și din piesa care azi e un succes. În momentul în care a fost zisă prima dată în repetiție m-am amuzat teribil. Fix la seara aia pe bancă în curtea UPU m-a dus cu gândul. La fel de anapopda și amuzantă era și-n piesă. Ca nuca-n perete.

I quitted. Uzual se folosește ”I quit” și la trecut, dar am ales forma la fel de corectă ”quitted” pentru a sublinia trecutul. Că se pare că fac totuși retrospectiva anului.

Fără un plan de rezervă, fără nicio perspectivă. Știam doar că nu mai vreau. Atât. Oricât de boem ești, când ai un copil de patru ani acasă – te gândești de două ori și zici odată. Io nu. Și am refuzat să mă judec. M-am odihnit, am călătorit, am întâlnit oameni dragi, am scris. Am aplicat la diverse joburi, majoritatea care-mi sunau cât-de-cât măcar interesante pentru partea aia din mine neîmplinită în clipa aia. M-am dus la interviuri. Am refuzat joburi pe criterii pe care altă dată nu le-aș fi folosit. Și-apoi mi s-a pus pata că vreau să fac ceva total diferit. Ca să-mi fac un fel de experiență pentru ceva super-atrăgător ce se contura ca plan în capul meu. La distanță de două telefoane am fost angajată. În favoarea acestei angajări am renunțat la un job destul de flatant. Minimalizez. Ar fi fost un loc de muncă aproape pe stilul meu. Acum mă gândesc că dacă gândeam cu mintea – acolo mă-ngropam. Normal, niciodată nu aș mai fi zis ”DA” la oferta ce aveam s-o primesc de nicăieri peste câteva luni. Aș fi fost destul de mulțumită și de munca mea, și financiar, aș fi avut un oarecare succes profesional în care m-aș fi desfășurat liniștită până la pensie. Aș fi refuzat schimbarea din simplul motiv că am făcut deja prea multe schimbări în ultimii ani. Și ăsta e adevărul. Am vreo 5-6 ani de când tot schimb și nimic nu mă satisface. Motiv suficient să găsesc de cuviință că orice aș tot schimba – buba e la mine. Probabil o depresie perfidă.

Asta a fost a doua alegere – cheie. Prima fiind demisia din senin. Am trăit o vară frumoasă. Atât de frumoasă. M-am simțit pe zi ce a trecut din ce în ce mai liberă. Nu înțelegi cuvântul ”libertate” până nu realizezi că ești captiv în propria demonizare. Și apoi poate trece mult timp să-ți găsești drumul spre libertate.

Despre asta vorbesc. Despre momentul eliberării. La mine s-a petrecut pe nepusă-masă. Nu știu cum să transpun într-o imagine inteligibilă. Eram într-o zi liberă. Pedalam de vreo jumătate de oră pe bicicleta mecanică. A venit tata la mine și mi-a spus că ar vrea două vorbe cu mine. L-am repezit, plictisită. Am treabă acum, nu mi-am terminat exercițiul. Îmi propusesem o oră. Eram abia la jumate. M-a lăsat în pace. Nici n-aveam de gând să mă duc la el apoi. N-aveam chef. Două vorbe pot aștepta. Oricum, sunt sătulă de vorbe. Vorbele astea … cele mai multe-s inutile. Dă-le-n viața lor. Și-am uitat și de tata și de vorbele lui. Mi-am terminat norma la bicicletă, asta e singura chestie din lume care mă ajută cât-de-cât cu durerile de cap. Am ieșit din cameră să-mi iau o sticlă de apă. Am ajuns la tata. El a crezut că vin pentru cele două vorbe ale lui. Mi-a plantat discuția. I-am zis că poate aștepta, am dat să ies. Nu poate aștepta, tocmai. Teatrul are nevoie de un regizor tehnic, mă gândeam că poate vrei tu. / Haide, domne, ce să caut eu să vreau… cine mă crezi? Numai UNATC-ul nu l-am mai făcut în viața asta. / Dar nu e nevoie de UNATC. / Pe bune… / Nu, serios, am vorbit deja, ești potrivită pentru slujbă / .. Că ce știu să fac?… N-am făcut teatru în viața mea, ce-ai? / Păi au zis că dacă ai lucrat în televiziune ești cea mai potrivită / Ah. Serios? Dar ce face un regizor tehnic? / Păi… nu știu sigur, dar te așteaptă la o discuție, ai să vezi tu, eu le-am zis că nu știu dacă tu vrei, că îți este bine unde lucrezi tu, dar nu pierzi nimic să vezi despre ce e vorba, nah, tu știi / Păi… nu cred, nu știu, să văd cum am timp / Na, păi măcar o discuție dacă te interesează, ar trebui mâine, că oamenii se grăbesc / Aaaaa… mâine…. nu cred, în fine, mersi, dacă cumva vreau – îți zic dimineață.

M-am culcat amuzată. Auzi mă, teatru. Dar și oamenii ăia, ce să vrea de la mine? pe bune, s-a-ntors lumea cu cracii-n sus.

Dimineață mi-am făcut cafeaua, am tras două fumuri și mi-am adus aminte de discuție. Teatru? Mmmmh? Păi?

M-am îmbrăcat și m-am dus. Fără niciun scop în afară de acela de a vedea cu ce ocazie pot fi eu potrivită, ce le-o fi zis tata despre mine. Și unde arde dacă sunt chemată să lucrez fără să-mi ofer eu serviciile.

Acum mă gândesc ce ușor puteam să nu mă duc. Serios. Nu mă interesa. Eram bine, și oricum nu aveam niciun plan să-mi părăsesc colectivul pe care ajunsesem să-l îndrăgesc. Mi-era chiar bine.

Apoi a venit momentul alegerii. Am stat de vorbă cu cineva. Apoi cu altcineva. Apoi cu altcineva. Șeful, șeful șefilor, șeful șefilor de șefi. Mi s-a spus că este vorba de muncă multă și stres. Mi-am zis în gând că numai de asta n-am nevoie. Tocmai îmi propusesem muncă fără stres, și pe cât posibil deloc multă. Să fim serioși.
Mi-a fost prezentată natura muncii. A început să-mi facă cu ochiul. Venea de acasă toată chestia asta. Era ce știu eu să fac cel mai bine. Și fără să implice prostituția din domeniul știrilor. Hai, femeie, nu te lăsa vrăjită, ce-ți trebuie? Iar bugetar? Termină. Bine, fie, doar în seara asta, să văd, for fun. M-am dus la cel mai mișto spectacol ever, și am stat în spate, acolo unde se întâmplă chestiile. M-am îndrăgostit. Gata, vreau. Nu pot decât să vreau. Niciodată nu am vrut ceva atât de clar. Habar nu mai aveam cum e să vrei ceva cu tot sufletul. Neîndoit. Oau, e ca o epifanie.

Îți dai seama ce ușor puteam să dau cu piciorul la singura chestie care mă poate face cu adevărat fericită? Îți dai seama că pur și simplu asta m-a ales pe mine, așa, din senin, din nimic, și nici măcar nu am realizat vreo clipă că sunt în fața unei alegeri importante? Aproape o refuzasem cu o seară înainte. Și în dimineața aia m-am dus doar la mișto la discuția vieții mele.

Nu pot să romantizez nimic din felul în care mi s-a schimbat viața din gri în roz-bombon. Nu a fost nicio clipă de trăire utopică, nicio poveste cu tâlc, nicio încărcătură de înțelepciune transcedentală, nimic. Singurul meu merit a fost acela că m-am trezit într-o dimineață suficient de odihnită-n cap cât să dau curs unei invitații. Atât. Și aceea ca să nu zic nu pe la spate, s-o zic eventual în față. Deși oricum nu eram convinsă în primă fază nici că oamenii ăia chiar m-au invitat să lucrez la ei. Oi fi având eu ani de televiziune-n spate, dar cu arta … nici în clin, nici în mânecă. Plus că nu ne cunoșteam. Nu e ca și când m-or fi vrut că-s fată faină și hai să încercăm.

Acum am deja și primul meu proiect finalizat. Dă-ți seama că am experimentat extenuarea fizică fără să mă plâng nicio clipă de psihic. M-am simțit bine în fiecare minut. Chiar și în minutele în care am urlat sau am făcut ca toți dracii. De două ori am și plâns. Odată am solicitat ajutor. Asistență. Fără să mă doară gura să cer. Niciodată nu am simțit că nu am ce să caut acolo. Nici măcar în cea mai intensă zi nu am simțit că există ceva în proiectul ăla ce eu nu stăpânesc. Sau nu-mi place. Sau prefer să ocolesc. Sau trebuie să accept ca un fel de compromis.

Retrospectiva anului: un an karmic.

Habar n-am avut. Nici măcar o clipă. Poate doar o singură clipă, atunci când am spus primul ”I quit”. Atunci am știut că este o paradigmă de schimbat în viața mea. Dar nici pe departe n-am intuit dimensiunea alegerii. Aș vrea să găsesc tâlcul. Poate pentru alții ca mine, care vor trece prin perioade de smucituri și vor căuta o cale. Singura chestie pe care o pot spune este că mi-am ascultat inima. Dar e cu dus și întors. De fapt, nu știam că-mi ascult inima. De fapt, cred că ăsta-i tâlcul. Nu m-am străduit nicio clipă. Zero străduință. Zero mentalizare, niet brainstorming. Un val pe care m-am dus destul de relaxată. Adică am avut niște chestii în minte, dar nicio încordare. Pentru mine trebuia să fie un an banal, asta era în capul meu. Un an în care obosisem să caut, obosisem să-mi doresc, și de fapt concluzionasem oarecum că nu prea am ce să-mi doresc. Un an fără nicio ambiție. Și pentru că nu mă obosisem să creionez nimic, nu exista niciun element pe care să-l refuz pentru că nu s-ar fi potrivit schemei. M-am dus cu valul fără să-mi dau seama neapărat că sunt pe vreun val sau doar plutesc fără sens. Singura mea preocupare constantă a fost pe alt plan. Vindecarea. Nu neapărat a mea. Să zicem că vindecarea în general. Fără să am pretenția să fiu eu vreun salvator. Nici măcar al meu însămi.

Poate că la asta se referă scrierile acelea înțelepte care îndeamnă la încredere în divinitate. Poate că pentru prima dată în mulți ani nu I-am făcut eu schema conform căreia să fiu ajutată. N-am opus rezistență niciunde. Și în locurile în care am avut dureri – pentru că acele dureri au depășit puterea mea de soluționare – m-am predat. Vorbesc serios, asta este expresia cea mai potrivită. Am avut momente în care m-am certat cu El, i-am reproșat că mă lovește unde doare mai tare, m-am zbătut să biruiesc boli, să vindec oameni, și parcă cu cât m-am zbătut mai tare – cu atât mai tare încurcam ițele. Și am renunțat la mine. Pur și simplu. Am intuit că undeva eu sabotez. Atașamentul meu. Frica din spatele determinării. Frica de durere. M-am predat. Fă ce vrei. Fă cum știi Tu. Facă-se Voia Ta.

Am mai spus și altă dată asta, dar tot timpul cu un plan în minte. Gen – facă-se voia Ta, iată schema mea. Anul ăsta orgoliul personal s-a evaporat. Numai eu știu. Fără niciun regret, nicio așteptare, nicio miză. Am dorit din suflet un bine mai important decât binele meu. Cu asta în minte, nu mi-am mai dorit nimic personal. Pace, atâta tot. Dacă se poate. Când se poate. Ce an! Privindu-l acum – îl văd magic.

Planuri pe 2019? Oh, da! Intenționez să mă bucur de fiecare clipă. Doamne-ajută-mi să-mi văd oamenii dragi în jurul meu bucuroși și sănătoși. Nu doar pe cei ai mei dragi. Pe toți. Nebănuite-Ți sunt căile, azi știu asta mai bine ca oricine.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.