Sharing is caring!

Nu vă înțeleg. Pe cei care anunțați public că ”faceți curat” în listă. Pentru că nu ați interacționat deloc cu persoanele respective. Unii dintre voi le și nominalizați. Cât timp dedicat unei acțiuni de renunțare. Câtă energie consumată. Eu până făceam o asemenea postare – îmi făceam manichiura. Sau o omletă cu cașcaval, mmmm, puțin crocantă pe exterior, că dacă presari la final niște brânză telemea nu-foarte apoasă – și o mai lași maxim un minut pe foc – i-ai tras o crustă de te lingi pe bot. Miau. Sau mă pisiceam cu fiică-mea, non-virtual. Sau făceam o interacțiune virtuală. Una pe placul meu. Securizată emoțional, desigur, doar nu sunt venită din regatul de gheață. Deși, dacă e să o auzi pe fiică-mea – fix de-acolo vin. Eu – Ana, ea – Elsa. Mă rog. O interacțiune virtuală fără complexe de genul ”îmi e dator deja cu 3 like-uri și un comentariu”. Sau ștergeam liniștită un sfert de listă. Ia timp chestia asta. Ca să fiu sinceră, eu nu prea șterg contacte. Numai în cazuri extreme, gen hărțuire. Alea-s rare, oricum. Dar dacă m-ar apuca vreodată ”curățenia”, păi aș face curat direct, ce s-o mai lungesc? Vorba aia – ”boala lungă, sărăcia omului”.

Ca o metaforă, să te-apuci să-i nominalizezi public, să explici ce nașpa sunt ei, că nu te-au băgat pe tine-n seamă – e ca și când le-ai bate la ușă unora care n-au nicio treabă cu tine, să le zici că-i părăsești. ?…Ați fost vreodată împreună, sau ce?

Mă tot gândesc. De câte ori citesc câte una. Sau, mă rog, când am mintea destul de odihnită. Așa, la ralanti (forma corectă a lui ”relanti”) . Bine, asta e o chestie care ar trebui să mă privească doar pe mine. Gânditul meu – treaba mea. Dacă ai peste 1000 de persoane în listă, probabil că nici cu jumătate dintre ei nu te cunoști personal. Nici măcar din vedere. Adică – cum au ajuns în lista ta de prieteni, la standardele tale? I-ai adunat acolo în speranța că vei interacționa cu fiecare dintre ei, poate că veți deveni best-buddies, vă veți face confesiuni intime, veți râde și veți plânge împreună ca frații, veți desluși misterele universului împreună, veți face schimb de rețete gluten-free, stilul flexitarian, și poze înduioșătoare cu pisicuțe pufoase, veți contribui semnificativ la eradicarea sărăciei pe Pământ, a bolilor auto-imune și – nu în ultimul rând, a analfabetismului în România?

Apoi, odată adunați acolo, cu sau fără așteptările astea mărețe – voi, personal, oare cam cât ați interacționat la rândul vostru? În afară de odioasele mesaje trimise în masă – cu rugăciuni-minune, solicitări de donări de sânge expirate de minim 3 ani, anunțuri cu privire la sărbătoarea zilei (ziua sărutului, ziua îmbrățișării, ziua prieteniei, ziua pisicilor, și alte zile generatoare de bounduri virtuale) și nu în ultimul rând, avertizările cu privire la conturi de hackeri. Ca să fiu din nou sinceră, pe bază de mesaje de-astea super-touchy – am renunțat definitiv la mesagerie. Dar asta, din nou este o chestie personală. Bine, nu m-am lăsat ușor. Cumulasem deja peste 1000 de mesaje necitite în inbox până să ajung să iau decizia asta simplă, salvatoare de neuroni pierduți degeaba în fighturi imaginare cu tot felul de imbecilități umane. Scuze. N-am vrut să sune cumva infatuat, gen – mamă de deșteaptă pot fi, oau, depistez imbecilități. Cine vrea – mă crede pe cuvânt. Poate că chiar sunt o infatuată. Știi cum e – vezi tot, știi tot, înțelegi tu mai bine tot, numai cu oglinda stai mai prost. Pe tine nu te vezi. Oricum toți facem asta. Eu nu reprezint excepția de la aproape nicio regulă. Bine, de la câteva sunt. Dar asta – tot treaba mea. Când o să am chef să fac pe exemplara – o să scriu un articol lacrimogen, sau poate amuzant – despre nemaipomenitele mele calități sau defecte.

A observat cineva satisfacția oamenilor – vorbind despre defectele lor? Nu, serios, pe mine mă fascinează. Le urmăresc îndeaproape de câțiva ani buni. Majoritatea o fac cu un fel de mândrie mascată. Și cu apetit, adică unii sunt în stare să vorbească despre sine chiar și ore-ntregi în monoloage omogene, aproape construite anume spre la fi ”prezentate auditoriului”. ”Eu așa sunt” – zici c-a terminat, dai să deschizi gura, poate să-i dai o replică politicoasă, politikally-corectă, sau poate să-ți construiești o portiță de ieșire din conversație, dar ghinion, că pân-ai tras aer în piept … eee…hhheeeee…. omul s-a pornit la loc, are atâtea de zis… Unii cu un debit verbal mai ușurel, dar și când zic de defecte – dacă i-ai privi fără să-i auzi, ai zice că se laudă. Par fascinați de propriile persoane. Îl asculți și-l vezi convins că altul ca el sigur nu există, ăsta e legendă vie. Io la fazele astea uneori pic de neam-prost. Am o față expresivă. Îmi propun să nu complic omul, da mă trădează mimica.

Mă gândesc, nu dau cu parul – că și chestia asta cu declaratul ”curățeniei” pe rețelele de socializare – tot un fel de auto-fascinație are la bază. Adică, îți burdușești lista de prieteni cu toți necunoscuții pământului, apoi toamna și primăvara (perioadele clasice de astenie) sau la început de an (după sărbători, perioadele cu cele mai multe căderi depresive) te înfoi la ei că nu te bagă-n seamă, și-i ameninți cu abandonul.

Dac-ar fi să merg mai departe cu ale mele, pe firul ăsta s-ar așeza firesc întrebarea de ce simte cineva nevoia să amenințe cu abandonul. Știu, dacă te numeri printre cei care au făcut măcar odată chestia asta cu declaratul curățeniei, vei zice că nu ai amenințat pe nimeni, tu numai ai fost fair și ai anunțat, ca să știe de unde li se trage. Numai că, vezi tu, ăla care nu te-a băgat pe tine în seamă, poate din lipsă de interes, poate din cauza algoritmilor fb conform cărora se primesc noutăți limitate, cei care au mii de prieteni în listă niciodată nu vor apuca să le vadă pe toate, păi ăla nu se simte neapărat abandonat, ce-a avut și ce-a pierdut, dar îi ai pe alții acolo, care văd, și ăia au priceput ce te doare și ce vei face în continuare dacă nu ești gâdilat.

De obicei amenință cu abandonul fix cei care se tem de abandon. Ține de un limbaj intern familiar. Care poate fi conștientizat la un moment dat. În măsura disponibilității. Dar n-aș vrea să devin prea serioasă. Până nu-demult eram aproape convinsă că trebuie sau pot să salvez lumea. Fiecare cu piticii lui. A venit doamna viață și mi-a dat câte-un bobârnac pe ici, pe colo, și când văzu ea că io-s nătângă sau fac pe proasta – îmi dete fix în moalele capului. De-aia nesimțită. Scurtă și cuprinzătoare. C-așa face ea. Cu toți, nu doar cu unii sau cu alții. Ai observat cum fac unii când povestesc despre cum ”le-a dat” lor viața? Gen – dă-ți seama că m-a băgat în seamă, fix pe mine, ce tare sunt! Că tot vorbeam de autofascinație. Dar viața bagă-n seamă în egală măsură toate ființele vii, iar criteriile sale nu au nici în clin nici în mânecă cu orgoliile noastre personale. Îmi pare rău să fiu fix eu spărgătoarea de petreceri, viața este neutră, prieteni. N-are niciun interes special pentru un individ în comparație cu altul, din simplul motiv că ea, viața ne are pe toți ca un tot. Important e conglomeratul de individualități, suma lor, felul în care vibrăm împreună. Asta nu prea avem noi în vedere. Că suntem foarte preocupați de eurile noastre, nu mai avem timp. Ca niște celule sau organe din corp luate razna, în loc să-și facă treaba predestinată în favoarea vieții organismului, ele încep să refuze colaborarea cu celelalte organe sau celule, din orgolii sau ambiții egoiste, sau încep să caute colaborări nefirești, tot pe bază de alegeri egoiste, dând naștere celulelor maligne, sau unor blocaje fatale. Nu-i așa că nu le înțelegi? De ce fac așa ceva? De ce nu pot rămâne, pur și simplu sănătoase?

Ca orice guru pe val, voi scoate și eu pe final una clasică: Armonia vine din interior. Mă enervează că chiar și vorbele de mare înțelepciune au devenit clișee. Ne-a terminat valul ăsta de dezvoltare personală alias evoluție spirituală. Că facem așa un abuz de toate cuvintele astea mari și bune și înțelepte, răstălmăcindu-le fiecare pe nevoile imediate ale Eurilor noastre mereu deranjate de câte ceva, veșnic amenințate cu cele mai năstrușnice finaluri.

Dar serios. Who cares? Te-ai gândit la asta? Dar mai ales – de ce ai nevoie de atenție? Rectific: de ce te deranjează lipsa de atenție din partea unor persoane care nici măcar n-au vreo legătură cu tine? Păi? Nu sună așa, a buricul universului? Oare chiar ești? Oare o fi având buric domnul Univers? Și dacă are, oare câte are? Că pentru rolul ăsta văd că ne cam batem toți.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.