Sharing is caring!

Când îl naști, îți promiți că vei dărâma munți pentru a-l proteja. Îl ții în brațe și-l privești ore-ntregi fără să te saturi: este cea mai minunată ființă din întreaga Creație. Și în același timp cea mai gingașă. Îl ții strâns la pieptul tău, să fie lipit de inima ta, acolo-i locul în care se poate scălda în iubire, nu știi exact ce simte el, dar tu simți asta fizic, iar el se liniștește mereu acolo, acolo se produce magie.

Oamenii s-au obișnuit să se emoționeze la imaginile cu ei. Cu copilașii, pe care cu toții îi numim îngerași, ghemotoace de iubire, dodoloți dulci, etc… etc…. E aproape o convenție socială. Dacă nu te schimonosești la un copilaș – ești un om fără suflet, ceea ce nimeni nu dorește. Ne place să fim catalogați drept buni, frumoși, deștepți.
Unii dintre noi se fac învățători, profesori, pentru că iubesc copiii. Nu-i așa? Nu asta spun toți? Ei iubesc copiii, sunt pregătiți să schimbe lumea cu harul lor, cu dragostea lor față de om și față de carte. Totul este minunat. Ce rasă binecuvântată putem fi! Să avem posibilitatea să ne formăm unii pe alții fix așa cum vrem noi. Și cum putem.

Din păcate – cum putem. Căci puterea asta de a schimba lumea… pare să fie mai mult un blestem decât o binecuvântare.

Crește pe zi ce trece. Și-ți umple inima de iubire, recunoștință, bucurie, mândrie – cu fiecare achiziție nouă. Primele gângureli, primele cuvinte, primii pași, primele fraze legate, prima dată când se recunoaște în oglindă, prima întrebare despre sens sau formă, prima mâzgălitură (am un morman de hârtii cu desenele ei, de la o lună la alta din ce în ce mai coerente. Primul este cel mai frumos din lume: un fel de ghem încâlcit și scămoșat). Apoi prima literă scrisă, și el toooot crește.

Și-apoi vine Ziua. Știi bine că este o ființă socială, și că nu-l poți ține într-un castel de cristal toată viața. Îți rupi inima-n două, îl îmbraci frumos, dar și comod, dar și ușor de dezbrăcat, dar și în trend, dar și călduros, dar și aerisit…. și-l duci la grădiniță. Gata, e omuleț mare deja. A venit momentul să intre în societate. Să interacționeze cu un grup organizat. Să învețe lucruri noi. Să fie îndrumat de pedagogi. Ai patru mii de temeri, dar ți le blochezi pe toate cu un singur gând: e în siguranță, cine nu s-ar îndrăgosti de dodoloții ăștia bucălați și pufoși, fix ca îngerașii din tablouri, mai mult, fix ca toate jpeg-urile distribuite pe facebook la care se înduioșează ab-so-lut toa-tă lu-meaaaa…..

Trec lunile și copilul tău nu-ți povestește nimic niciodată despre doamnele educatoare. Mai mult, de câte ori îl întrebi despre ele – se crispează. Și muțește. Nu te privește în ochi, ca și când nici măcar nu te-a auzit. Are doar patru anișori. Cum poate un copil atât de mic să știe să tăinuiască?? Îți spui că ești razna și că e normal să fii razna, ești părinte, părinții uneori o iau pe arătură, important e să-și dea seama unde-i limita dintre dedicație și paranoia. Și nu te lași. Ți-ai promis că tu vei fi un părinte relaxat, că tu vei face, și vei drege… Și dimineața, când îți simți micuțul tremurând imediat ce intrați în curtea grădiniței – îți suprascrii toate gândurile cu privire la crisparea asta, la încordarea, la tremuratul îngerului tău, la fățuca devastată a luminei ochilor tăi. Nu, fără paranoia. Copilul e stresat pentru că încă nu s-a rupt cordonul ombilical. Îl doare separarea de tine, e normal, te doare și pe tine, înmiit, știi cum e, și ție îți tremură chiloții, și ție-ți vine să-l iei în brațe și să fugi cu el acasă, să-l dezbraci și să-i pupi ore-ntregi piciorușele, mânuțele, doamne, ai da un an din viață pentru asta!

Și-apoi afli că acolo, în grădiniță, copilul tău a fost abuzat. Nu, nu a tremurat degeaba, și da, a știut să tăinuiască, da, la patru ani a tăinuit! Da, imbecilo, da netoato, da nenorocito, da! A tăinuit pentru că doamnele educatoare, buni pedagogi, le-au spus tuturor că dacă vor povesti acasă ce pățesc acolo, părinții lor se vor supăra foarte tare pe ei. PATRU anișori. PATRU de toți. Puișori nevinovați și atât de vulnerabili. Totalmente dependenți de iubirea și aprecierea părinților lor. Ce fel de inimă ai în tine să pui la îndoială în sufletul unui copilaș atât de mic – fix iubirea necondiționată a părinților săi? Cât de nemernic poate fi un om? Cât de diabolic? Cât de josnic?

O fetiță a fost târâtă de la o masă la alta – de codițe. Un adult a făcut asta. Un pedagog. O femeie. Pun pariu că și ea a declarat cel puțin pe facebook că iubește copiii, nu de asta se fac toți educatori, învățători, profesori? Un băiețel a fost constant smucit. Copiii au fost agresați fizic și verbal. Copilul tău îți spune că nu a fost bătut, doar tras de mână tare, câteodată. Pentru că a încercat să nu fie rău, că doamnele îi bat pe copiii răi. Adică ăia bătuți și-o meritau. Și din nou. Buni pedagogi. Au știut exact cum să pună problema așa încât nimeni să nu spună nimic acasă. Ce-o fi putând fi într-un suflețel atât de fraged – abuzat și făcut vinovat pentru asta, incapabil să ceară ajutor , de teamă să nu piardă ce are mai de preț: iubirea părinților?

Îți pui un sacou cu mâneci scurte peste pijamale, dai să ieși din casă. Te duci peste nenorocite. Le arăți tu cum e să fii vulnerabil, neajutorat. Este foarte important să afle. Le joci între picioare, pe ambele odată. Apoi le iei de coame și sari coarda cu ele pe post de corzi. Ca boxerii. Apoi le privești în ochi, și fără să clipești – le spui că dacă vor spune cuiva cine – cum le-a zdrențuit – te vei supăra foarte tare pe ele. Ajungi în curte și te-ntorci în casă. Ți-ai pus sacoul peste tricoul ponosit în care dormi cel mai bine. Nu sunt tocmai pijamale. Nu-i stres, te îmbraci, e ok, doamnele nu au unde să fugă. Tu ai clar în minte cântecul: ”Poți să fuugi, poți să fuugi, c-o-ncurci, o-ncurci…. Bip” Îți îndeși tricoul ponosit într-o pereche de pantaloni la dungă, asortezi un stiletto, sacoul rămâne, era o alegere bună din prima. Ești o doamnă (ce panamea). Te-ndrepți către ieșire, pășind ca o capră beată. Să nu se-audă tocurile, pleci totuși într-o misiune secretă. Intri elegant pe poarta grădiniței, mersul de catwalk, saluți civilizat portarul și-ți dai neglijent cu mâna prin păr, așa, ca-n reclamele cu dive scoase din cutie direct pe covorul roșu, e important ca lumea să te perceapă cochetă, deci incapabilă de dezlănțuirea vreunui jihad între cei patru pereți între care vei păși. Închizând ușa după tine. Cu cheia. Portarul te salută fascinat și te-ntreabă unde. Unde – ce? Unde mergi. Ah, în clădirea grădiniței. Nu e nimeni, e vacanță. Știi că e vacanță, dar se țin clase. S-or ține, dar nu sâmbăta. Corect, sâmbăta nu, ce zăpăcită ești. Pleci. Dai să te-ntorci, te răzgândești, mai dai odată, te răzgândești din nou. Te duci acasă, arunci hainele de pe tine și plângi. De ce dracu nu ți-ai dat seama???? Copilul ți-a dat toate semnele, e doar un copil de patru ani!!! De ce ai refuzat să vezi??? Ce fel de părinte ești, dacă nici la patru anișori nu l-ai apărat de prima dată?

Ce naiba ai să faci când va avea 12 ani și nu va avea curaj să-ți spună că profa de biologie l-a umilit??? Să afli, poate, într-o zi, că doamna profesoară a vrut să ți-l asculte, și că îngerul tău cuminte și dureros de sincer, și conștiincios – a rugat-o să-l scuze, că nu a învățat așa bine, pentru că în ziua respectivă aveau și un test la istorie, și a învățat mai mult la istorie. Și că
pedagogul, cadrul didactic, profesoara de biologie a luat cartea de istorie și ți-a ascultat copilul din toată istoria, în fața clasei, spre deliciul colegilor de clasă, care se prăpădeau de râs în timp ce al tău plângea și dorea o gaură-n pământ să intre-n ea? Și după ce ți l-a epuizat, îi pune întrebări și din biologie, materia ei cum ar veni. Singura la care ar fi avut vreodată dreptul să-l asculte. Și numai în limitele decenței umane. A omeniei din om, că suntem oameni, suntem OAAAMMMEEEEENI, nu animale!

Oricâți ani ar avea, când plânge în fața ta – ți se rupe inima. Poate că nu-i arăți de fiecare dată că te-a dezarmat. Însă în sufletul tău îl îmbrățișezi și-ți dorești să ai o putere magică, să-i umpli inimioara de bucurie pentru totdeauna. E puiul tău. E bucata cea mai mare din sufletul tău, uneori ai impresia că tot, tot sufletul tău e creatura aceea magică, copilul pe care l-ai născut.

Oricum ai fi, când cineva, oricine, oricine – plânge în fața ta și-ți vorbește umil – te dezarmezi. Nu-l poți lovi în continuare, nu e uman. Și smardoii se opresc când adversarul lor este la pământ. Numai psihopații dau în continuare.

Dar dacă afli că copilul tău a trecut prin asta? Și dacă afli că doamna profesoară, văzându-ți-l că plânge, găsește cel mai potrivit să-i zică ”Plangi, nu? Si eu as plange daca as fi in locul tau” și continuă să-l asculte din două materii. Nefiind deranjată de râsetele celorlalți elevi, ci de lacrimile omulețului umilit din fața ei.

Și dacă tu știi că copilul tău este umilit constant în școală, atât de către profesori de teapa nemernicei, cât și de către copii? Și-l lași, zi de zi să meargă la școală, știind că nimeni, absolut NIMENI nu ți-l apără? Știind că absolut NIMENI nu-i învață NIMIC despre omenie, despre umanitate, despre bunătate, acceptare, sau măcar despre o relativă colaborare interumană? Știind că-l lași pur și simplu pradă unor creaturi sălbatice, care ți-l bagă cu capul în wc, îi pun etichete rușinoase, îi aruncă lucrurile prin clasă, îi mâzgălesc caietele – pentru că nimeni nu se obosește să vegheze nici la educația lor și nici la siguranța lor – măcar fizică?

Tu, care citești, poate că ești chiar un cadru didactic. Poate că te-a uns pe suflet cum am descris iubirea de părinte. Poate că fix așa simți și tu pentru puiul tău. Poate că tu ești un profesor bun, minunat, de neuitat. Îți mulțumesc pentru asta, dacă este așa. Sau poate că te-am nimerit fix pe tine, un sictirit. Care consideră că meseria de profesor este o meserie ca oricare alta. Toți avem nervii noștri, nu-i așa? – iar pramatiile astea mici și răzgâiate ți-au mâncat ficații… Te cred. Dar ei sunt copiii cuiva. Care îi iubește ca pe ochii din cap, și-i lasă pe mâna ta să le pui cartea în mână. Cu demnitate. Și-un pic de omenie. Că educația școlară nu constă niciodată numai în materia din manual. Dacă năzdrăvăniile lor depășesc capacitatea ta de stăpânire de sine și metodele pedagogice…. poate că e momentul să te-apuci să scrii o carte. Dacă poți. Unii dintre voi vorbesc o română jalnică, iar de dă naiba să dați un test din materia pe care o predați…

Oare câți dintre voi ar duce cu capul sus o abordare ca cea la care a fost supus un copil timid în vârstă de numai 12 ani?

Oare câți dintre voi ați accepta ca propriii voștri copii să fie abuzați fizic și psihic în școală? Ce le-ați face, domnilor și doamnelor abuzatori de copii ai altora – unora care v-ar nenoroci copilașii voștri? Ai voștri.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.