Sharing is caring!

De fel sunt o tipă veselă. Râd cu gura până la urechi, zâmbesc mult, fac glume (îmi place să cred că reușite, dar na… e o chestie de gust), văd chestii bune în toate rahaturile, și cred că mecanismul meu de coping este intelectualizarea, pentru că, de fiecare dată când am de-a face cu o situație mai puțin îmbucurătoare – mă transform într-un șoarece de bibliotecă, și, în cele mai multe cazuri – o studiez ca dementa. Din ce în ce mai rare sunt cazurile în care mă prăbușesc în mine. Uneori am impresia că-s psihopată. Dacă eu despre mine bănuiesc asta… ce-o fi în capul altora…

Că veni vorba de alții. Tot timpul, când este la ananghie, se constituie în jurul omului un fel de grup de suport. Cel mai bun prieten (sau mai mulți), iubiții, părinții, frații, mă rog, apropiații omului. În cazul meu erau mereu prietenii. E stas. Ăștia își dezvoltă adevărate strategii de ”a te ridica”. Majoritatea fac din chestia asta ceva personal. ”Ridicarea” ta – devine mai degrabă o reușită sau un eșec al lor personal. Al celor care vin în ”salvarea” ta. Rolul de salvator este unul de-a dreptul sofisticat.

Pleiada de constatări, sfaturi, imperative…. N-am înțeles niciodată de ce suntem atât de puțin capabili să ne punem în pielea aproapelui nostru, să încetăm să ne raportăm cu egourile noastre la tot ce mișcă, chiar și la necazul altuia. Bre, când omul suferă, e despre el, nu e despre tine, nu-i greu de înțeles.

Ziceam că sunt o tipă veselă, cu un mecanism preponderent de coping prin intelectualizare, probabil. Dar și când mă prăbușesc în mine… păi o fac cinstit. Accept că-s pe jos, nu mă fac că plouă, nici că număr romantic frunzele căzute cu ocazia acestei minunate zile de toamnă aurie spre a-mi înălța vibrația inimii în consens cu miracolul naturii și pulsul universului care ne poartă pe toți întru lumină și iubire în brațele eternității, bla-bla… bla-bla…

O fi bine / o fi rău… ca și gustul la bancuri: e o chestie personală. Adicătelea ce e bine pentru mine – nu tre’ să fie neapărat și pentru tine. Nu există rețete universale la nimic. Slavă Domnului, suntem foarte diferiți. Dacă ai mai citit ce debitez eu pe-aici, ai observat că mă înfoi sistematic la gurușii care își validează metodele prin ironii la adresa psihologilor. Ce nu știu ei este că psihologul studiază fix ceea ce nu ia restul lumii în calcul: tipurile de structuri psihice (har Domnului… destule), tendințele fiecărui tip, moduri în care pică, moduri în care poate fi impulsionat să se ridice, și, cel mai important – își limpezește filtrele personale ce stau în calea fiecărei interacțiuni umane. Nu, nu citind despre asta, ci lucrând cu sine. Într-un cadru specializat în chestia asta. Sunt ore obligatorii de dezvoltare personală. Adică fără ele n-ai drept de practică. Știi, când ai de-a face cu suferința omului – nu operezi cu adevăruri universale, ci cu adevăruri personale. Ale celui în suferință, nu ale tale personale. Cu adevăruri universale operezi universal, adică atunci când omul e degajat, suficient de detașat, sănătos. Ca-n medicină. Sfaturile generale sunt superbe, binefăcătoare, dar nu poți să le dai la ăla care tocmai a suferit o intervenție chirurgicală – caz în care nu-i mai recomanzi ora de plimbare alertă (omul e imobilizat la pat deocamdată), nici regimul alimentar diversificat (săracul are voie doar supă chioară, îți bați joc de el??)

Prietenii la nevoie – sunt, de cele mai multe ori, tot un fel de guruși contemporani. Vin în spațiul tău personal și-ncep să-ți fluture adevăruri universale, iar dacă nu te exaltezi la ele … ej praf mafrend, mai mult decât atât – i-ai atacat pe ei, ei, care încearcă să te ajute, nerecunoscătorule, tu chiar nu vrei să fii bine, ți s-a explicat destul de clar ce ai de făcut, ce n-ai înțeles? E despre munca depusă de ei, nu despre nevoia ta. E despre adevărul universal, nu despre universul tău. Desigur, aproape nimeni nu se întreabă dacă acest adevăr universal este înțeles cu aceleași valențe atribuite personal. Toți avem filtre.

Spre cel mai bun exemplu – ”Când ești bun, ești luat de prost” – Mie, veșnica pomenire a acestei… porcării, îmi provoacă milă. Adevărul meu universal este că atunci când ești bun – ești bun. N-are legătură cu vreo recompensă, că dacă așa se pune problema, nu ești bun, ești negustor. D-ăla hărăpăreț.

La viața mea n-am fost un om privilegiat. Am avut parte de căderi, des. Din fragedă pruncie. Știu ce-i aia durere. Poate că și experiența precoce m-a format un om liber, în ciuda loviturilor care veneau uneori în rafală. Un om liber nu înseamnă un om veșnic fericit. Înseamnă un om veșnic în contact direct cu sine. E o putere să te poți privi în oglindă chiar și atunci când nu ești foarte cochet, ba chiar arăți ca dracu. Și e o putere să nu te lași șantajat de bunele intenții ale salvatorilor tăi, care vor vrea mereu de la tine ce nu pot ei. Adică să te prefaci că nu există vânătaia aia pe juma’ de față (metaforic vorbind) și să rânjești fasolea ca nătângul, că nimănui nu-i place să te vadă plângând. I don’t give a fuck cu privire la cum îi place cuiva sau nu-i place să mă vadă, câtă vreme nu-i invadez spațiul personal.

Nu-ți place cum sunt azi? Vezi coridorul ăsta lung? Na, mergi în față, mergi, mergi, până vezi o ușă. Deschide-o, și închide-o-n urma ta. Gata, s-a rezolvat. Nu mă mai vezi. Du-te unde-ți place ce vezi, nu ezita, și nu te agăța de mine să te distrez, azi n-am o zi bună, când oi avea dispoziție să fiu bufonul tău – te-oi anunța.

Nu vrei să mă știi supărat. Ups, ce ghinion. După ce că am atâtea probleme, am reușit să te nemulțumesc și pe tine. Mama mă-sii de viață. Te rog să mă scuzi, voi încerca să nu se mai repete. Cum vrei să mă știi? Fă-mi o listă, data viitoare mă voi conforma, damn it!
O mică rugăminte. Lasă-mă să te caut eu, ca să evităm situațiile ingrate de genul ăsta. Știi cum e, omul mai merge la budă uneori. Nu vrei să știi cum face caca – nu intri peste el.

Capul sus, viața merge înainte. Pfoaiiii…. m-ai luminat. Nici dacă terminam facultatea de astrofizică la Oxford University nu cred că mă prindeam. Ce ușurare! O singură nelămurire am: țin capul sus cu bărbia la 90 de grade, sau mai sus? Nu de alta, dar eu sunt mai tăntălău, și mă împiedic uneori când nu mă uit pe unde calc. A, nu vorbeai ad-litteram? Bine, atunci stf. Știu și eu că viața merge înainte, Einstein, nu știu ce căcat te face să crezi că am chef de chit-chaturi despre viață. Viața merge înainte, și e presărată cu rahat. La propriu și la figurat. Azi am dat de unul la figurat, ce crezi? Dacă-mi permiți și tu – o să manageriez situația asta, că pute, și-apoi ridic capul unde vrei tu, să privim viața filosofic, ok?

Nu plânge, că nu merită. Aaalo, gara, mie când îmi vine să plâng, plâng. Și când vreau să fluier, fluier. Dac-o dăm în de-astea. Fă-mi o favoare, dacă tot vrei să fii util. Ia du-te mătăluță lângă ușa ceea, deschide-o nițel, bagă degetele de la o mână, și trântește cu putere fără să tragi mâna. Dup-aia, te rog să nu plângi, că nu merită, e doar o ușă. Pardon? Nu de ușă plângi, plângi că doare ca naiba, ți-ai strivit degetele? Măi, să fie, ce chestie. Da’ de ce ți le-ai strivit? Că ușa aia nu te merita…

Alcoolul nu-i o soluție, trezește-te, fă ceva cu viața ta. Bre, stai s-o luăm pe rând. Unu – n-am știut că dacă trag o beție am devenit alcoolic. Doi – ce legătură are viața mea în ansamblu cu o bețiveală în timpul meu liber? Trei – n-am știut că bețiile au valoare doar dacă le comiți în anumite stări emoționale. Adică, atunci când ne-am bețivit for fun – a fost ok, mamă ce ne-am mai distrat, ce amintiri mișto depănăm în serile cu amicii? No, în cazul ăsta, consideră că tot for fun beau și acum. Ceea ce mă duce inevitabil la patru: Scutește-mă de principiile tale, cumințenia pământului, când voi avea nevoie de un guru – nu voi ezita să te contactez. Pân-atunci, hai noroc. Sau pa, la revedere, ne vedem când mă voi ridica la nivelul sobrietății tale.

Nu trebuia să faci aia și aia. Pffff, bine că mi-ai zis. Data viitoare să-mi lași lista cu ce trebuie și nu trebuie, ca să am și io o viață fericită și să experimentez nirvana forever and ever, n-am știut ce comoară zace-n tine. Ah, dar pân-atunci, scuză-mă puțin, tocmai sufăr, știi cum e, momentan – trebuia sau nu trebuia – asta mi s-a întâmplat. Oare ce crezi că trebuie să fac? Mă repar, sau stau juma’ de oră la colț pe coji de nuci, că nu trebuia? Nu, serios, că fac cum zici tu că trebuie, nici nu se pune problema.

Nu te mai gândi la asta. Oh, de ce nu m-am gândit la asta? Ce simplu era! Mmm, fii atent cum facem: vezi masa asta? E din lemn masiv. Ia-ți avânt, hai în fugă spre ea, și dă cu piciorul fix de latura ascuțită a piciorului ei. Dă cu degetul mic, e cel mai interesant. Promit că dup-aia nu mă voi mai gândi la ale mele, că voi fi ocupat să te fac pe tine să pricepi că nu trebuie să te gândești la degetul tău mic. Ok? Atâta te rog: să nu-mi spui că trebuie totuși să te gândești, că te-ai lovit rău, ți-a dat sângele, tre să te dai cu nu’ș ce chestii pe rană, și alte nimicuri. By the way: În general, mă gândesc la ce vreau eu, când vreau eu, cum vreau eu. Clar?

Trebuie să uiți. Să mori tu? Vrei să-mi spui că toată viața asta trebuie trăită pe sărite? Adică acolo unde nu-mi place – dau repede delete și gata? Unde-i butonul? Că-l apăs (sau nu). Ahh… nu te refereai la clipa asta, ci era așea… o chestie, așa se zice, să trec peste….. Bubulină, ia fii atent: pe-asta o știam și io, nu te preocupa. N-am să mă blochez aici, nu prea înțeleg de ce mă bănuiești de așa ceva, mă gândesc că n-am manifestări psihotice, să par irecuperabil sau greu de tratat. Deocamdată e proaspătă asta. Nefiind butonul de uitat – ghinion, tre s-o trăiesc așa cum a venit. După care le voi trăi pe altele. După care voi mai trăi și altele. Și tot așa. Cu fiecare trăită le voi trăi mai înțelept. Nu de alta, dar n-a fost buton de delete la precedentele, și-am cumulat ceva experiență. La feluri de a mă repara, dar mai ales la feluri de a ființa cât să nu-mi fac buba singură inutil. Poate chiar la feluri de a ființa în așa fel încât să nu fac buba nici la alții.

Ți-am zis eu (preferata mea). Tu, Vango, eș’ tare, mâncațeaș’, să moară Bibi dacă nu. Da, mă, așa-i. Mi-ai zis tu. Fii atent, pentru asta, am un banc pentru tine.
Cică șeful către subaltern: ”Popescule, la mine nu merge cu multă vorbărie. Când îți fac semn, înseamnă că trebuie să vii la mine, clar?”
”Clar. Și eu când dau din cap, înseamnă că nu vin”

Eu când mă prăbușesc în mine – o fac cinstit. N-ai să mă auzi spunând că n-am nimic, ca nu cumva să par slabă sau neinițiată în arta fericirii. Bine, nici n-ai să te trezești cu mine la ușă, cerându-ți să-mi iei durerea că n-o pot duce. Clar, dacă ești lângă mine – mă ajuți. Așa suntem construiți. Toți. Dacă ești lângă mine, nu peste mine, dându-mi lecții de viață sau sfaturi moarte. Pe alea le știu și eu, mamă, știi cum le știu? Pe – de – rost. Știi cum e. Teorie știm toți. Însă în suferință… te piși pe ea teorie. Dacă mă îmbolnăvesc, doamne-ferește, doctorul nu-mi citește din lucrarea sa de doctorat. Îmi dă medicamentul. Cel mai important. Când eu mă prăbușesc în mine – e despre mine. Nu e despre tine. Nu mă trata de parcă aș fi un obiect de manevrat ca să-ți demonstrezi tu iscusința în vreun domeniu. Nu e despre tine. Arată cât ești de șmecher când cazi tu. Dă un exemplu lumii întregi cu iscusința ta în a eluda suferința, și lasă-mă pe mine să mi-o trăiesc așa cum consider eu de cuviință. Am dreptul să sufăr și să fiu fericită în condițiile mele. Cel mai important – nu m-am născut ca să te satisfac pe tine. Nimeni nu s-a născut pentru asta. Ce și cum simt eu – trebuie să mă satisfacă numai pe mine. Poți să stai lângă mine și să mă faci să cred că înțelegi cât mă doare? Fără să mă judeci, fără să încerci să mă convingi să zâmbesc că viața e frumoasă și alte mizerii de clișee pe care n-am chef momentan să le aud? Perfect, mă ajuți enorm. Less is more. crede-mă.

Tu cum ești când te prăbușești în tine?
Dar ca prieten? Ca prieten cum ești? Când cineva se prăbușește în sine.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.