Sharing is caring!

Deschid ochii, e întuneric, verific ceasul de pe telefon. Îmi zic de vreo cinci ani că nu-i ok să dorm cu telefonul aproape de cap, dar cred că vorbim aici de două rețele neuronale în antagonie, așa, ca marele bărbos și dracul, ca lumina și întunericul, ca yin și yang. Stai, astea erau complementare, nu antagonice. Erau? Or fi, dar asta ar însemna că marii spirituali de pe facebook confundă nițeluș oalele. Că tot în antagonie duc toată povestea asta – când vorbesc despre lumina orbitoare care sunt ei, plasând bietul întuneric în fundul clasamentului existențial, recte în contra luminiscentelor simpțăminte elevate care este de bine ca să nu este rău. Hai că sunt rea de când deschid ochii, scorpie mică. 07:35. A dracu pielea pe mine, când chiar am nevoie să mă trezesc la șapte-treișcinci – nici cu trompetele raiului și nici cu flăcările iadului nu deschid ochii. Îi închid la loc, și mulțumesc Bărbosului pentru întuneric. Mai pot să dorm puțin, am timp, azi n-am nicio treabă. Cum sună asta. Mulțumesc pentru întuneric. Păcătoasă, pe toți sfinții. Oare de ce l-or fi împachetat în imaginea bărbosului cu toiag? Aici erau ambele tabere de-acord că El este omniscient, deci forma asta umanoidă e mult cusută cu ață albă. Religioșii versus spiritualii. Tot un fel de lumină versus întuneric conceptual. Numai că nicio tabără nu-și atribuie întunericul. Ambele sunt de fapt lumina adevărată. Cea mai strălucitoare, desigur. Mna. N-avem întuneric. Suntem numai lumini una și una. Chiar și Hitler era convins că-i un emisar al luminii, dacă nu chiar Lumina, The Light, mama lor, a luminilor de pretutindeni. tipul și-a luat pe propriii umeri responsabilitatea de a epura omenirea de rase inferioare. În beneficiul strălucirii, evident. Experimentul Lebensborn (Fântâna vieții) are la bază ideologia unui scriitor, filozof, chimist, cu puternice convingeri teologice. A scris cartea asta ”Păcatul împotriva sângelui” și a declanșat o buclă demonică în istorie. Dar omul vorbea de lumină, futu-i. De Atlantida, măi, de arieni, de rasa superioară. Fix ca și spiritualii mei contemporani. Zi sincer, care nu visezi în sinea ta că ești descendent direct al misterioșilor arieni…. Holocaust. Ăsta e rezultatul celei mai importante acțiuni de luminare a orizontului uman. Sunt convinsă că Hitler, în nebunia lui, nu s-a crezut nimic mai puțin decât aducătorul de lumină asupra semințiilor. Doar și în zilele noastre, pe nivelul nostru, fiecare în parte, suntem de-acord că numai Lumina merită, și că Întunericul e yax, să dispară, să moară, să se ducă dracului, învârtindu-se. Dacă ar deține Puterea – câți dintre contemporanii mei nu ar ucide cu inima deschisă tot ce reprezintă forță întunecată în opinia personală? Lupta pentru Bine este o chestie bună, nu-i așa? Atât religioșii cât și spiritualii se gândesc cu jind la săbiile alea de lumină. Ar tăia capete fără regret. O fac în imaginația lor, zi de zi. În numele Luminii, săraca de ea. Oh, primele raze de lumină străbat și în spațioasele mele camere de prințesă bosumflată. Domnule, am așa niște ieșiri în decor când am mintea odihnită… ceva de groază. 08:47. Brava. Dacă trebuia să mergi la lucru, la ora asta plângeai în tine c-ai mai dormi măcar până la opt-patrușșapte. Dar nu, azi nu ai de lucru, deci normal că între șapte-treișcinci și opt-patrușșapte te gândești la nemurirea sufletului și lumina din el… Dacă te-ar auzi luminoșii de pe facebook, pariu că te-ar declara dracul împielițat. Unii ar ridica primii piatra – cei fără de păcat. Se tot înmulțesc din ambele tabere, ca pirul. Fiecare în limbajul propriu taberei ideatice pe care o îmbrățișează. Că religioșii au o terminologie, spiritualii – alta. Oare când s-or prinde că au aceeași dialectică? Nununu. Nu-i poți spune asta-n față niciunuia. Adică poți, dar nu-i ok, ceva nu-i ok la tine dacă zici asta. ”Eu sunt deasupra religiilor, eu sunt o ființă spirituală” – părerea spiritualilor. ”Eu sunt deasupra păcătoșilor, Dumnezeu mă călăuzește pas-cu-pas” – părerea religioșilor. Na, ia-o pe-asta. Orice-ar fi, numai deasupra să fie. Nu mai prejos, ferească sfântu, măicuța domnului sau marele univers. Trei scuipați în piept, să fie alungat gândul rău și demonul din el. Trei cruci mari și late – protecție personală, întunericul să fugă mâncând pământul, pe-aici nu se calcă fără aripi strălucitoare. Spiritual și religios deopotrivă. Unul zice Tatăl Nostru, celălalt zice algoritmi de protecție… eeeeee, altă mâncare de pește, daaaa? Algoritmii bioritmului meu semnalizează cu semnul exclamării că se impune urgent cafeaua. 10:28. De la întuneric la lumină petrecui 3 ore și 33 de minute debitând andreisme revoltătoare. Rânjesc ca idioata gândind asta în timp ce dau drumul la cafea. Nici măcar nu eram la parametrii optimi. Dacă o țin tot așa, până termin de băut cafeaua reușesc să anatemizez toate bulele de lumină umane, indiferent de turma din care izvorăsc. Ups, am zis-o pe asta cu turma. Aici religioșii se diferențiază oarecum de superiorii lor, spiritualii. Ăștia sunt fierți pe ideea cu ieșirea din turmă. Ei nu sunt oițele Domnului, ei sunt cel puțin pe-o scară cu El, dacă nu cumva ceva mai potenți, și aici e o dezbatere lungă. Sesizez ceva blocaje în a spune asta pe față, probabil reminiscențe de frică de pe vremea când erau, la rândul lor, religioși. Să nu-i bată Dumnezeu, ce-i sigur – e sigur. Dar nu, nu-nu, ei sunt liberi, sunt mai mult decât atât: sunt Cre-a-tori. Adică ei cu puterea minții lor fac și dreg. Se vede cu ochiul liber ce-au tot creat de când și-au dat seama ce potenți sunt, de fapt. Aroma cafelei are efecte miraculoase asupra psihicului meu degenerat. Mă gudur ca o mâță la cana aburindă, și mă întreb de ce când se gudură câinele lumea îl consideră fidel, iubitor, îngeresc, dar când se gudură pisica – e șiretenie. Cum naiba putem să punem în antiteză tot ce mișcă? Lansez un zâmbet catalogat drept sexy și nasty. Adică răutăcios. Dar sexy. Am să-mi scriu gândurile și am să le public. Cineva trebuie să-și asume și rolul întunecat în viața asta plină de lumini. Oricum, niciodată n-am pus mare preț pe etichetă. Și când am pus – m-am ars. M-o fi atenționat lumina că nu-i luminos să fac asta. Sau m-o fi prăjit de neagră ce eram. Cine-știe? Apropos. Cică pirul are proprietăți terapeutice. Păi nu era ”iarba rea”? Dileme inutile. Ca aia cu Lucifer. N-are suflet, pluuuuus – e de vină pentru toate greșelile prea-luminoșilor, celor-fără-de-păcat, e… ce să mai? Țapul. Ispășitor în mare parte. Că noi suntem Creatori (spiritualii) / Fiii răscumpărați cu sângele Mântuitorului (religioșii) – până la asumarea propriilor netrebnicii. Acolo nu noi, dracu ne-a pus. Noi – nu. Doamne-ferește. Noi… lumină și iubire, săbii de lumină, alea-alea…. Totuși, Lucifer ăsta cică era cel mai luminos fiu al lui Dumnezeu. Lucifer – lumină, got it? No, apăi cum facem atunci? Are suflet ori ba? Și am și zis că dacă beau cafea mă înzecesc în afurisenie. Futu-i. O, da, de două ori futu-i! – asta-i o replică din piesa la care am lucrat cu dedicație – ”Timișoara. Capăt de linie” de Ștefan Peca. Replică ce-mi vine în minte de fiecare dată când zic ”Futu-i”. Tic verbal. Acum dublu-tic. Sau tic la tic. Îmbârligate sunt căile Domnului.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.