Sharing is caring!

Ciufulită. Rău. Check. Ochii bulbucați. Check. Două dungi pe obrazul drept de la brățările-talisman de pe mâini. Check. Need coffee. Check. Mă ridic din pat, trec pe lângă oglindă, n-am cum să mă evit. Sunt o divă. Viața merge înainte. Ies din cameră, aud voci străine. Dă fac, e abia nouă jumate… Am musafiri. Nu-s ai mei, mulțumesc, viață. O rog pe mama indescifrabil să-mi dea ea drumul la o cafea. Se prinde ce vreau. Mulțumesc, viață. Când eram eu tânără, nici la mahmureală nu mă trezeam așa. Nu-i bai. Acum sunt înțeleaptă. Telefonul bâzâie cu notificări de azi-noapte necontenit. Ce-am făcut iar? Ultima dată când a făcut așa – declanșasem o isterie națională peste noapte cu o postare. Nimic. N-am făcut nimic. E ziua mea. Shit. Inevitabilul s-a produs. 39. Mă focusez pe ultima sau penultima sesiune de vin povestit cu prietena mea. ”Ești atât de tânără, femeie!” Așa. Să se noteze. Chiar sunt foarte tânără. Încă n-am ajuns la clișeul cu ”age is just a number”. Ceea ce mă duce cu gândul la întâmplarea de la manichiură de prin noiembrie. Găsisem salonul ăsta în apropiere de zona în care lucram. Tipa – o frumușică la maxim 25 de ani. Eu – mereu pe grabă și distrată. Repetiții, în mai puțin de o oră trebuie să fiu înapoi la repetiții, finalizarea decorului, cue-urile video, video-designerul, la una dintre actrițe îi trebuie o mărime mai mică la ținută, nu uita de mărimile la încălțări, l-ai terminat nervos pe scenograf, știi asta / ”Vreți o cafea, un suc?” Mă taie frumușica. ??? ”Vreți?” – Sună criminal. ”Oh, te rog, hai să ne tutuim, nu e ca și când am 857 de ani….. Am doar 701… ” Încerc o glumă ca să decongestionez din strânsoarea de grumaz. ”Mulți înainte” – îmi zice cu un zâmbet timid. Dă fac??? Cea mai tare senzație e aia când îți vine și să plângi, și să râzi, și să dai cu basca de pământ, și să dansezi o macarena cinstită sus pe masă, peste toate ustensilele alea șmensi, roz-bombon pastel și sidefat. Atunci am înghițit gălușca și-am mers mai departe, mesajele curgeau pe telefon din toate direcțiile teatrului, lucru care m-a deturnat suficient cât să nu am nicio reacție. Dar gândul, nebunul, gândul s-a întors mereu la faza aia, ca un criminal la locul crimei. Din decembrie folosesc cremă de față cu acid hialuronic. Și mă uit mai iscoditor în oglindă. Când sunt obosită – arăt ca dracu. Am niște cearcăne cât toată fața. Pe de altă parte, toată viața mea am arătat ca dracu atunci când eram obosită. Oricât de cârcotașă aș fi – n-am riduri. Vreo două luni am avut un spam de gând să-mi bag acid hialuronic în buze. Dacă n-aș fi fost dezgustată de boturile de rață din show-biz – aș fi acționat imediat. Am trecut cu bine peste fază. Am buze cărnoase. M-aș fi schimonosit ca naiba. Înainte de sărbători, căutând în mall după cadouri, am intrat într-un magazin cu produse pentru păr. Mi se termina masca aia șmecheră de păr căreia nu-i spun numele, că n-am voie să fac reclamă. În timp ce mă încasa la casă, am pus mâna pe un decolorant cu nu/ș ce particule de keratină sau ceva, și-am dat-o la scanat. O iau și pe asta. Am ajuns acasă, eu, copilul și tatăl copilului. Hai cu mine până la baie – zic. Păi? Păi vreau să mă decolorez la păr și să mă susții. Păi.. așa, dintr-o dată? Păi, merge și în etape? Hai, toarnă vin, și hai la baie. Tu ții paharele, eu fac treaba. Adu și țigările. Am pus maglavaisu’ pe păr, am așteptat cât a trebuit, m-am spălat, m-am uscat, și am terminat cu brunetul. A ieșit un fel de arămiu, îl duc spre culoarea fânului – perfecțiunea. Am scăpat doar cu părul vopsit. Nu știu ce va fi la patruzeci, dar până atunci mai e. Un an. Lasă, un an înseamnă 12 luni. Nu, nu sună bine. 365 de zile. Hai că mai merge. Tata intră în cameră cu o sticlă de doi litri de apă minerală, umplută cu un lichid roșu – semn bun, vin de casă. Și cu musafirul într-o poziție aproape ridicolă, cumva în spatele lui tata, încercând să mă vadă peste umărul lui. Semn rău. N-am niciun chef de lamulțean și pupături de la prima oră. Toată viața mea am displăcut sincer chestiile astea. Tata face prezentările, e colegul lui de grădiniță, generală, liceu și cred că și facultate. M-am pierdut pe parcurs. Am scăpat de lamulțean, semn bun. Salut politicos și mormăi ceva, habar n-am ce zic, că-s atentă la tata care se fâstâcește la propriu cu sticla aia în mână. Măi, să fie. Fix el mă înțelege. Înțeleg că se reține de la chestia cu urările special de dragul meu. Asta înseamnă evoluție. După ani și ani…. fredonez în gând. Compact. Când eram eu tânără… cântam de nebuni pe străzi melodia asta. De fapt, eram un copil. O tot dau pe asta ca o moară stricată – ”Când eram eu tânără”. Nu mai rămâne decât să i-o zic fiică-mii pe aia cu ”Pe vremea mea….” și sunt perfect stricată. Telefonul măcăne zici că-i placă zgâriată. Am dezinstalat messengerul, dar primesc notificări pe mail pentru toate mesajele primite. E o zi specială: Maya nu dorește telefonul, o deranjează pop-up-urile notificărilor. Mulțumesc, prieteni, mi-ați făcut ziua mai frumoasă. Revenind. Ziua mea, 39. Dincolo de zona asta sinistră a cifrei care mă ejectează fără drept de apel din zona adolescenței (:D hai că-s amuzantă), niciodată nu am fost un fan al zilei mele de naștere. Analitic vorbind, posibil pentru că în copilăria și adolescența mea am avut câteva zile de naștere dezastruoase. Mă rog, toate, nu câteva. Câteva blocaje legendare. Dar pe de altă parte, cred că așa sunt eu pur și simplu. N-am simțit-o niciodată în sensul ăla, gen wow, sărbătoresc minunata zi în care m-am născut, eu, prea-frumoasa, prea-deșteapta, unica, nemaivăzuta… Se pare că marele misterios nu m-a înzestrat cu un deosebit romantism. Compensez pe alte planuri. Nu pot să uit niciodată vorbele unei prietene de-a mamei când am anunțat-o că sunt gravidă. ”Încă un suflet să se chinuie pe pământ”. Nici n-am știut dacă să mă amuz sau să mă revolt. Dar în adâncul meu i-am dat dreptate. Dacii plângeau la nașterea unui copil, și se bucurau la moartea apropiaților. Am avut o viață plină. M-am ocupat de ființarea mea cu o dedicație demnă de respect. Numai eu știu. Am vindecat o copilărie cu adevărat nefericită. Am reușit asta, bravo mie. Dacă mă pricep foarte bine la ceva – este zona mecanismelor cognitive. Și știu cât e de greu să rescrii tipare. Așa că – fără falsă modestie, bravo mie. Acum sunt liberă, și asta e o zonă minunată de joacă. Cu toate astea, n-am să mă mint niciodată de dragul pozitivismului. Cred că adevărata libertate te debarasează și de nevoia de a fi pozitiv cu orice preț. Sunt recunoscătoare pentru tot ce mi se întâmplă, dar nu pot să zic că mă răvășește de fericire. Am momente izolate de bucurii mărunte, bine că le am. Viața, în ansamblul ei, privită așa, obiectiv, detașat – nu-i așa o chestie strălucitoare. Oamenii încă se bat, se calcă în picioare, se ucid între ei. Where’s the fuckin’ romance? Ce este cel mai scârbos? Că nu contenim să facem chestiile astea în numele Lui. Auzi, anatemă. Vine papa de la Roma în România, și se face petiție să-i împiedice venirea. ”Cei care au afirmat teoria ramurilor sunt anatemizați de sinodul bisericii ruse din exil. Anatemă preluată și de biserica rusiei, și prin urmare de biserica ortodoxă în plentitudinea ei” – citat din textul petiției. Plenitudinea, în primul rând. Ple-ni-tu-di-nea. Clar? În fine, despre asta-i vorba în viață. Un nesfârșit tăvălug într-o mocirlă împuțită a ignoranței umane. Că majoritatea rahaturilor nu mă afectează direct – nu înseamnă că ele nu se petrec. Viața mea face parte din viața tuturor împreună, ăsta e ansamblul. Mă lovesc zi de zi de fețele astea hidoase ale jegului interior. Și exterior, în egală măsură. Două stații cu tramvaiul au același efect asupra mea de fiecare dată: corpul uman degajă mirosuri pestilențiale. Zici că-i o chestie superficială, dar am insighturi geniale odată cu asta. Mi-a retezat bula de utopie în care tindeam la un moment dat să mă înclaustrez. Asta cu noi, ființele nemaipomenite ce suntem, de ne iese sfințenia pe nări și alte orificii. Lăsați. După mirosurile pe care le degajăm prin toți porii dacă nu ne spălăm… reiese că nu suntem chiar niște forme de energie încântătoare. În fine. Cândva, undeva – cu siguranță îmi voi descâlci toate nebuloasele din capul ăsta… creț. Azi e ziua mea. Adică ziua în care se împlinesc la fix, tehnic vorbind, 39 de ani de când exist (și) în forma asta sărăcuță cu duhul. Nu-i contest sensul. Numai că ard de nerăbdare să-l aflu. Consider că e legitim. Dincolo de asta, am preocupări frivole, ca toate fetele. Rele. Ca toate fetele rele. Alea bune – cu siguranță trăiesc preocupându-se pentru pacea pe pământ, salvarea balenelor, și răspândirea vegetarianismului în lume. Trag o ocheadă la oglindă. Hai că nu-i grav. Și, dacă zâmbesc, fac niște gropițe de-a dreptul înduioșătoare. De vreo lună am ochelari la citit. Cu ei pe ochi, am un aer kinky. Încă sunt foarte tânără, femeie! Și, oi fi eu ursuză la faza asta cu ziua mea, dar, pe de altă parte, onorez viața cu multe alte ocazii. Care nu-s legate de o dată din calendar. La Maya îi mulțumesc aproape zilnic că există. Cu Laura am întâlniri superbe. Bem vin sau ciocolată caldă, și sărbătorim esența vieții – ne povestim despre emoții și idei cu un apetit demn, absolut demn de viață. Și mai am. Nu-i zic pe toți, dar promit că nu mă duc până nu-i așez în cartea aia pe care o voi scrie prima. Poate și în a doua. Încă nu știu dacă-i combin pe toți în același mănunchi. Mă mai gândesc. Am timp. Știu sigur că mai am. Până să ajung să deslușesc sensurile mari, mai am de deslușit sensuri mici.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.