Sharing is caring!

Eu am o tumoră pe creier. Se numește adenom hipofizar. E o chestie foarte mică, crescută pe o chestie la fel de mică. Pe hipofiză. Asta e cam cât bobul de mazăre. Și e localizată undeva la baza creierului. Mică, mică, dar voinică – este o vorbă care se aplică perfect pe descrierea hipofizei. Deși are dimensiuni minuscule, chestia asta este responsabilă de întreg sistemul endocrin. Iar sistemul ăsta endocrin nu are legătură numai cu sexualitatea omului. Are legătură cu sistemul imunitar, cu metabolismul, în fine, ceva bulit acolo te poate da peste cap cu totul. Până să-mi descopăr diagnosticul, am avut perioade în care am zăcut ca o terminată. Mai am și acum momente. Durerile de cap sunt devastatoare. Cam cum e migrena. În crize, chiar și zgomotul bulelor din apa minerală mă termină. Doare rău. Apoi, e starea de oboseală. E o oboseală care nu trece, oricât te odihnești. Cu cât te odihnești mai mult, cu atât obosești mai rău, parcă. Până să-mi descopăr diagnosticul au trecut ani. Există mai multe tipuri de adenom hipofizar, în cazul meu e nesecretant, astfel că nicio analiză de sânge nu-l semnaliza. În ciuda simptomelor evidente. A fost o perioadă gri în viața mea. Ajunsesem să pun totul pe seama unei somatizări ciudate. Lucru care m-a impulsionat mai mult să-mi caut și să-mi rezolv blocaje emoționale. Ceea ce n-a fost rău. Desigur, n-am încetat să fac analize. Oricât de mare poate fi autofascinația, oricât de implicată am fost în aventura asta a dramelor personale (și, majoritatea știm că omului nu-i place nimic mai mult decât validarea propriei victimizări) – am avut puterea să mă privesc detașată. Somatizarea la acest nivel se numește isterie. Oricât am vrut să mă bănuiesc, am știut că nu se potrivește situației mele. Prima dată când am primit un răspuns – a fost la un cabinet de biorezonanță. Desigur, acela nu este acceptat ca diagnostic la medicul de familie. Dar a fost un punct de plecare. A fost momentul în care am cerut un RMN. Endocrinologul a fost deacord că se impune un RMN, având în vedere că paleta simptomelor indica acest diagnostic. Pentru un RMN decontat de CAS aș fi avut de așteptat două sau trei luni. Nu am fost dispusă să mai trăiesc perioada asta în incertitudine, așa că mi-am plătit din banii mei RMN-ul. Rezultatul l-am primit în aceeași zi, deși făcusem investigația într-o sâmbătă. Cine a mai făcut chestia asta – știe că interpretarea o primești în câteva zile, și niciodată în week-end. Mi-am dorit foarte tare să primesc un răspuns – și l-am primit. M-a lovit în moalele capului, dar deja aveam o oarecare anduranță. Trecusem deja de prima fază, în cabinetul de biorezonanță. Atunci a fost mai ciudățel. Am ieșit din cabinet și am mers fără direcție o perioadă nedefinită de timp. Nu pot să descriu exact senzația experimentată. E ca atunci când faci un accident, ai răni pe corp, poate membre tăiate, dar nu simți durerea datorită nivelului ridicat de adrenalină.

Partea cu adevărat frustrantă a urmat abia în zilele, săptămânile, lunile următoare. Cu diagnosticul în mână mă așteptam, desigur, la o schemă de tratament. Din păcate, pentru adenom hipofizar nesecretant nu există așa ceva. Am cerut păreri din mai multe direcții. Deopotrivă endocrinologi și neurochirurgi. Am fost la cei mai buni. Și am fost și la anonimi. Pe sistemul – ăla celebru poate fi blazat. Unul mai tânăr dar anonim – poate fi atât de pasionat de domeniul său încât e în temă cu toate revoluțiile în medicină. Toți mi-au spus același lucru. Nu există nicio schemă de tratament. Pot alege să-l operez, dar nimeni nu-mi garantează că nu va reveni. Plus că nu are dimensiuni îngrijorătoare. Până să ajungă să-mi obtureze chiazma optică mai e. El poate să crească, dar poate și să rămână la aceeași dimensiune. Pe ce criterii? Nespecificate. Șansele să evolueze spre carcinom sunt minime. Minime nu sună îmbucurător pentru mine. Minime înseamnă că este posibil, dar nu neapărat. Asta nu mă consolează cu nimic. Ca să descriu într-o metaforă – stau cu o bombă în cap, cu șanse minime să explodeze. Nimeni nu știe ce anume o face să explodeze, și nu există instrucțiuni de dezamorsare.

Am ales să merg în continuare cu un endocrinolog tânăr. O tipă pasionată de munca sa. De fiecare dată când mă văd cu ea – îi simt spiritul neobosit, jucăuș, iscoditor. Mă recunosc pe mine în ea, și asta mă liniștește. Știu că, dacă vreodată va exista o revoluție în domeniul ei – ea va fi prima care va afla. E un căutător. Căutătorii se recunosc între ei. Deocamdată, singurul tratament pe care îl iau – este Dostinex. Chestia asta se ia în cazul prolactinomului – adică atunci când tumora secretă prolactină în exces. Conform analizelor de sânge – nu este cazul meu. Dar având în vedere că printre simptome se numără galactoreea – facem o încercare. Mai mult decât nimic. Mai puțin decât ceva, totuși. La protocol scrie că trebuie ținută sub supraveghere. Atât. Adică analize de sânge și RMN din șase în șase luni, să vezi dacă crește și să apuci să iei măsuri dacă devine nesimțită. Atât. Măsuri – adică s-o scoți de acolo. Deși, din cazuistică – rezultă că ea revine. Adică – o scoți ca să nu-ți crape capul, dar nu scapi. Vei ajunge în aceeași situație, și nu vei avea ce să-i faci, o vei urmări din nou până va crește iar nesimțit de mare și o vei scoate din nou. E… ca un fel de iad. Se zice că în iad retrăiești la nesfârșit aceleași chinuri.

Eu sunt o tipă de acțiune. Am făcut peste 10 ani de televiziune. M-am angajat acolo direct dinamică. Pe măsura firii mele – am primit domeniul știrilor de teren din zona Poliției, Parchetului, investigațiilor. Ani de zile casă mi-a fost redacția, și nici măcar aia, ci mașina cu care fugeam dintr-un loc în altul, la toate crimele, accidentele, flagranturile din câteva județe. Având în vedere că la Parchet petreceam des nopți și zile – poate că Parchetul mi-era mai degrabă casă. Adesea îmi împărțeam acțiunile cu colegi de presă de la alte televiziuni, pentru că se petreceau simultan, și noi eram câte o echipă de trust pe evenimentele astea. Am plecat din televiziune la un moment dat, dar nu am plecat din mine. Acțiunea mi-a rămas în vene. Dacă n-aș mai avea-o în sânge – probabil circulația mea ar claca. Am un spirit iscoditor. Neobosit. Așa că am început să acționez. Pe toate planurile. Pentru mine nu există ”nu există”. Acupunctură – mă ajută pe afecțiuni în consecință, dar nu are spectru de acțiune pe tumoră direct. Homeopatie – m-a ajutat într-un fel de deblocare emoțională. Naturiste – unele frecții la piciorul de lemn. Majoritatea. Am avut o perioadă în care băgam în mine pumnul de boambe, toate ”remedii minune”. Alimentația? Păi toată viața mea am fost oricum o ciudată. Astea au fost gusturile mele personale, nu că am avut idei fixe cu ”alimentația sănătoasă”. Pot din start să vă zic că chestia asta celebră cu ”apă cu lămâie” e o gogoriță. Din cauza unei condiții personale (perioade de grețuri grosolane) eu cam toată viața mea am băut limonade neîndulcite. Sau, mai bine zis – zeamă de lămâie cu apă plată. La greu. De plăcere. Dinainte să apară ”știrile-bombă” despre ”minunile lămâii”. De pe vremea când încă eram relativ normali, nu aveam facebook, și nu aveam acces la ”secretele sănătății pe care nemernicii de medici le ascund cu nerușinare”. Și tot mi-a crescut o tumoră-n cap. Singura chestie care pare să mă ajute cât-de-cât este mișcarea. Cel puțin îmi ameliorează durerile, și, uneori mă ajută și cu oboseala păcătoasă. Cel mai bine funcționează plimbările la pas alert (nu fugă) prin natură. Alea sunt ca un fel de minuni. Pentru că locuiesc într-o metropolă – nu-mi sunt la îndemână zilnic. Nici săptămânal. Sau poate că îmi sunt – dar intervin tot felul de factori – spam. Ba lucrez mult (o scuză imbecilă, impertinentă chiar), ba sunt foarte obosită (DHHHĂĂĂ), mă rog. Când nu fac plimbări în natură – merg la sală. Și când nu am chef sau timp (scuze de kkt) să merg la sală – am o bicicletă mecanică acasă. Pe asta o folosesc aproape zilnic. Cu perioade de ”căderi”. Uneori mă simt foarte rău și nu mă pot motiva să pedalez, deși știu că dacă aș face-o – mi-aș ameliora simptomele. Apoi e munca interioară. Mă rog, insighturile personale. Vindecările interioare. Conștientizări (incomode), iertări (sau mai degrabă eliberări de nevoia de a ierta, schimbări de paradigmă interioară). Schimbările de decor. Nu numai că mi-am schimbat toată mobila din casă. Am schimbat nici nu mai știu-câte locuri de muncă. Cu fiecare schimbare – câte un mic progres personal. Până la acela final. Revenirea la matcă. Jobul ideal, locul în care nu simt că muncesc, nu obosesc niciodată, nu vreau acasă, dar – mai ales – simt plăcere în fiecare moment. M-am lăsat să curg. E o mare realizare personală. Înainte de a-ți fi bine – trebuie să ai curajul să schimbi, repetat. E vorba de curaj aici. De eliberare de frici mărunte sau gigantice. De prejudecăți. De multe, foarte multe spamuri interioare. Și nu mă blazez niciodată. Nici măcar o clipă nu încetez să mă calibrez. Echilibrul personal e o chestie de implicare permanentă. Comunicare neștirbită cu sine. Observare. Luciditate. Claritate. Prezență.

Sunt ani de zile de-atunci. Tumora nu a remis miraculos. Până anul trecut a stagnat la aceeași dimensiune. Asta, poate, se datorează și faptului că nu renunț eu la mine. Că fac toate chestiile astea despre care vorbeam. În ultimul an am ales să nu fac investigații. Am fost preocupată mai mult de ceva personal, și nu am dorit să fiu bruiată cu nimic. Dar nu am renunțat la mine. Am făcut progrese personale remarcabile. Pe toate planurile, și când spun asta – mă refer la absolut toate. Voi reveni la rutina investigațiilor acum. Știu că încă este acolo – pentru că simptomele nu au dispărut. În cea mai mare parte a timpului – sunt ameliorate. Dar continui să am ”căderi”. Nu neapărat pe bază de stres. Nu în sensul de perioadă de nervi sau tristețe sau orice negativ. În ultima vreme sunt aproape în permanență liniștită. Mă simt împăcată mereu. Nu există drame în viața mea. Uneori mă destabilizează chiar fericirile exagerate. Tot ce iese din zona echilibrului, indiferent de polaritate. Uneori – apar din nimic aparent. Sau din acțiuni fizice. Odată pentru că am luat anticoncepționale. Odată pentru că începusem să beau suc negru acidulat, știți voi.

De ce vă povestesc toate astea? Pentru că cred că am o oarecare expertiză în ceea ce privește curentul ăsta isteric cu refuzul tratamentului alopat în favoarea ”tratamentelor naturiste”. ”Vindecarea cancerului”. ”Leacurile minune” – pentru toate bolile pământului, mai ales alea grave. Pe mine viața m-a pus fix în poziția celui care nu a putut beneficia de medicina alopată. neputincioasă fiind. Aș fi luat orice. Iau Dostinexul săptămânal, deși știu că e doar un fel de a face ceva, mai mult decât nimic. Și nu am dat înapoi de la nicio plantă-minune. Mai ales, n-am încetat nicio clipă să mă reglez emoțional. Să-mi eliberez spiritul din carapacea minții – cum ar zice spiritualul. Toate astea pe față. Medicul meu curant știe tot ce fac în paralel. Nu m-a descurajat de la nimic. N-a schimonosit nicio grimasă la nicio informație. Am ținut-o la curent cu tot. M-a încurajat de fiecare dată. Dorința de a fi bine este cea mai importantă. Este primul pas spre orice vindecare. Sunt un caz fericit. În toată ironia situației. În comparație cu alte cazuri – sunt bine, sunt foarte bine. Chiar dacă nu am parte de o vindecare miraculoasă. Îmi duc chestia asta cu o forță interioară de nezdruncinat. Există simptome pe care nu le am niciodată. Majoritatea celor cu diagnosticul meu cad în depresii severe. Reacții chimice, nu descurajare. Sistemul hormonal taie și spânzură pe zona asta. Unii intră în pensie de boală. Te sleiește de puteri chestia asta. Eu o duc pe picioare, ba chiar am cumulat puterea personală să mă reinventez. Să mă calibrez în acord cu ființa mea.

Dar nicio plantă-minune nu m-a vindecat miraculos. Și nici luciditatea mea interioară. Deși – în cea mai mare parte a timpului sunt mai zen decât mulți oameni sănătoși-tun. Iar per-total – sunt liberă într-un mod revoltător pentru majoritatea tiparelor cognitive.

De asemenea, în viața mea am avut ocazia să văd și vindecări-miraculoase, dar și moartea.

Nemiloasa moarte. De o imparțialitate crudă. Am avut o prietenă implicată trup și suflet în curentul ăsta spiritual new-age. Și-a descoperit un cancer când era deja maestră în radiestezie. Făcea parte dintr-un grup exclusivist. Numai maeștri, numai treziți, numai importanți. Să nu uit: mari vindecători. De cunoscători – nu mai zic. Asta – tot pe vremea când nu exista facebook, nici isteria pe plan național cu măiestria. Pe atunci nu se făceau maeștrii în trei pași-simpli. Încă se muncea oarecum serios pe zona asta spirituală. Adică mai existau căutători sinceri. Unii chiar umili. Prietena mea era una dintre ei. N-a vindecat nicio boală gravă, dar unde punea ea mâna – lua durerea la propriu. Când a primit vestea bolii – s-a făcut zid în jurul ei. De vindecători. Toți ”gradații” cu ansele lor șmechere și mâinile lor – canale deschise de lumini vindecătoare. Dar ce n-a făcut! A făcut totul, totul…. Până și cele mai grele scheme, cele ale lui Valeriu Popa, cine știe despre el – înțelege. N-a apucat să-l cunoască personal, însă a ținut cu sfințenie schema lui de tratament, posturile severe, totul. Totul. Totul….. În zadar. A murit. Tânără, frumoasă, bună, cunoscătoare, susținută de un grup șmecher se radiesteziști. A fost puternică. Știu ce zic. Sunt destul de paranormală, iar noaptea pentru mine este mai mult decât un sfetnic bun. Uneori visez lucruri revoltătoare, imposibil de explicat științific. Visez lucruri care apoi se petrec in realitate, unu-la-unu. Ca niște salturi în timp pe care le fac dormind, în loc să visez ca orice om – conținut cognitiv-emoțional rezidual. Am discuții imposibil de explicat rațional, cu oameni care nu mai trăiesc. Rare, foarte rare, dar semnificative. Extrag informații de la oameni care n-ar spune niciodată ce aflu eu noaptea, când dorm. Informații care se adeveresc în timp. Pe care nu aș fi avut niciodată de unde să le aflu. Pe ea o visez foarte rar, așa cum îi visez pe toți care s-au dus. N-am avut nicio discuție semnificativă cu ea, dar mi-a semnalat de fiecare dată evenimente de o importanță majoră în viața mea. Sau, în viață, în general. De asta zic că a fost puternică aici. Pentru că știu ce face de dincolo. Sau poate ce pot eu face de aici cu tot ce reprezintă ea, rămas în sfera mea informațională. E o chestie pe care nu o voi putea explica niciodată, în viață fiind. Cert este că se petrece.

De asemenea, am avut parte chiar și în familie de o vindecare miraculoasă. Fără un efort neapărat supra-uman. Adică s-a produs repede, și fără conștientizări de niciun fel. Nicio schimbare de paradigmă interioară. A fost un om deranjat, a rămas un om deranjat. Asta – aviz susținătorilor ideii că ”Nu există cancer, cancerul e un stadiu al vindecării emoționale, bla-bla”. Mama a făcut cancer având o tulburare de personalitate dintre cele mai păcătoase, nediagnosticată pe atunci. Pe atunci cu toții credeam doar că este un om rău. Sau, mă rog, un om deplasat. S-a vindecat fără nicio vindecare emoțională, fără nicio îmbunătățire măcar în zona afectelor. Nu știu cât a crezut în schema de tratament naturist dată de călugărul Mihai. Mai mult am crezut eu, poate. Ea, prin natura tulburării sale în primul rând – a fost aproape convinsă că va muri. Aveam 19 ani, n-am să uit niciodată. Treceam prin prima mea mare deziluzie în dragoste. Cu întâmplări tragice. Afectată fizic și psihic. Plângeam zi și noapte. Și în somn plângeam. Apoi a venit mama cu vestea. Are cancer, nu se mai poate face nimic. Avea sub 40 de kile. Era deja o stafie. Într-o zi a luat-o tata în brațe și a dus-o la mașină. Tata nu crede în nimic. Nici în Dumnezeu, nici în vreun tratament neconvențional. După el – ce repară medicul e bine reparat, ce nu – păi nu. Iar cine moare – păi moare. Se stinge lumina și se termină povestea. E o analiză aici, dar nu despre asta e vorba. Așa cum e el, a pus-o în mașină, mai mult moartă decât vie, și a condus până la călugărul Mihai. Acolo, minunatul i-a dat o listă. Deloc comod. Unele chiar năstrușnice. Pe lângă sacul de ceaiuri cu care au venit acasă – trebuia să facem rost de răchită și mesteacăn. Cărora să le folosim scoarța. Dar nu orice răchită, nu orice mesteacăn. Unul la dimensiunea circulară a genunchiului, unul la dimensiunea circulară a capului mamei. Pe astea oricum nu ai voie să le tai, neam. Dar să faci rost să-ți tai fix pe mofturi… dă-ți seama. Din pământ din iarbă verde am făcut rost. Cu intervenții la Ocolul Silvic. Dar am făcut tot ce era pe lista aia. Mama îmi lăsa indicații pe când ea nu va mai fi. Aveam doi frați mai mici și un tată alcoolic. Ea părea mai degrabă nerăbdătoare să plece din viața asta. Dar ținea rețeta. A băut sute de ceaiuri, din scoarțele alea de copaci pe mărimile ei, din plante de toate felurile. Și a început să pună kilogramele la loc. A început să prindă puteri. Iar la primul control medical – s-a constatat absența cancerului. Nimic. Curat. Sănătos. Ei nu-i dăduseră șanse, și nici măcar ea nu și-a dat, cred. Dar miracolul s-a produs.

Ăsta este cel mai semnificativ caz, pentru că îl cunosc personal, pentru că îi cunosc toate dedesubturile, și îi pot valida fără îndoială veridicitatea. Și mai știu un caz, tot apropiat. De TBC, vindecat, fără urme pe radiografie, ca și când n-a fost acolo. Tot o prietenă. Pe care o știu ca pe mine însămi. N-a apelat la nicio plantă miraculoasă, dar s-a ocupat de propria vindecare emoțională. Pe bune, fără isterii cu bule de lumină și alte utopii. Ea cu ea. Din ce în ce mai aproape. Fără să-și condiționeze vreo vindecare. Vestea că nu se mai vede nimic acolo a venit din senin, ca un bonus.

Apoi sunt cazurile validate de medici, despre care am citit. Cred în vindecare spontană. Cu tărie.

Dar nu am să cred niciodată în plante-minune, și în niciun fel de condiționare a vindecării. De niciun fel. Pentru că, ”experții” de pe facebook nu-și dau seama că fac asta, dar fix asta fac: condiționează vindecarea. O limitează la o schemă sau alta. Mereu în contradicție, în antiteză cu medicina alopată. Ba chiar anatemizează tot ce înseamnă medicină. Acum vaccinurile sunt ucigătoare, medicamentele sunt toxice, medicii sunt criminali asociați cu criminalii din industria farmaceutică, și, în general toată lumea e și proastă și rea. Numai ei dețin cheile nemuririi. Dacă n-ar fi foarte trist, ar fi foarte amuzant. Dar este foarte, foarte, foarte trist. Sunt oameni disperați care își limitează șansele la viață – crezând orbește în discursul unor scelerați. Și asta este tot crimă. Dar crima lor își găsește mereu justificare, a da vina pe mort face parte din caracterul sceleratului. Acum numai cine nu știe să scrie la propriu (semnează cu amprenta – gen) nu-și poate face un blog în spațiul public în care să abereze tot ce-i produce sărăcia de sinapse neuronale. Fanatism. Unii vând niște iluzii pe care alții le doresc cu disperare. Pe pielea lor. Ne-am dus naibii cu toții, toți suntem experți în reacții chimice și biochimice. Când vezi cu câtă expertiză povestesc despre substanțele din vaccin (ca un exemplu grăitor) – zici c-au terminat măcar două facultăți pe lângă medicină – chimia și fizica cel puțin. Ăia care au studiat sunt cei mai proști. Ah, și să nu uităm – criminali asumați în cârdășie cu industria farma. De parcă industria asta farmaceutică n-ar mai face bani comercializând leacuri pentru boli azi incurabile. De parcă, dacă ar exista leacuri pentru bolile astea incurabile – oamenii nu s-ar mai îmbolnăvi brusc și nu le-ar mai cumpăra lor medicamentele. De parcă acum, că nu se mai moare din pneumonie – oamenii nu mai fac pneumonii. Sau nu mai cumpără antibiotice. De parcă acum, că nu se mai moare de atâtea boli odată incurabile – industria asta farmaceutică a dat faliment, nu a înflorit. Oare realizați cum se murea în urmă chiar și cu 50 de ani? Oare realizați câte afecțiuni au fost stopate tocmai cu ajutorul vaccinului? Controversatul vaccin, care de-acum e ”bau-bau”? Oare realizați că noi toți suntem vaccinați și n-am mai pățit nimic din toate nenorocirile pe care i le imputăm acum bietului vaccin? Suntem bine-mersi, majoritatea sănătoși tun. Categoric cu mai puține boli comparativ cu generațiile dinaintea ”criminalului vaccin”. Oare de ce ignorăm media de viață a generațiilor anterioare? Vrea cineva să vadă cealaltă față a monedei? Dincolo de goana asta după iluzii, n-a observat nimeni că în spatele acestei campanii mizerabile de anatemizare a medicinei alopate – se ridică un imperiu farmaceutic naturist? Pe astea nu le vedem oare, dacă tot suntem atât de ”treziți”? Dar industria înfloritoare a terapeuților de terapie alternativă nu e sesizată de nimeni? Să ne înțelegem. Nu le contest eficacitatea. Există cazuri și cazuri. În ambele tabere. A medicinei alopate, și a terapiilor alternative. A industriei farma și a industriei naturiste.

Boala nu este, din păcate, o chestiune tehnică impersonală. Boala este o chestiune foarte personală. Iar omul trebuie să știe asta. Nu există boli, există bolnavi. Chiar medicina alopată spune asta.

Omul trebuie să știe că șansa lui la vindecare este garantată. Nimeni nu are dreptul să condiționeze vindecarea cuiva. Prin nicio paradigmă.

Unii se vindecă în spital de boli incurabile. Alții acasă, cu plante. Niciodată aceleași în cazuri similare, da? Unul se vindecă cu spânz, altul cu răchită și mesteacăn, altul cu post negru, altul cu rugăciune, altul cu meditație, altul cu … numește tu orice-ți trece prin minte.

Nimeni nu ne dorește morți, medicina nu este împotriva vieții, și să spui asta este cel puțin mojic. Datorită medicinei noi azi trăim mai mulți ani decât strămoșii noștri. Iar industria farma dacă ne-ar dori morți – ar însemna că simțul negustoriei le este cel puțin imbecil. Păi dacă-ți mor clienții… nu-ți cam moare și afacerea?…

Apoi mai am o singură întrebare: dacă există metode infailibile de tratament miraculos – cum se face că încă se moare? A observat cineva dimensiunea la care se propagă aceste ”informații miraculoase”? S-a notat cumva în ultimii ani o rată scăzută a mortalității? Nu. De ce oare?… Doar avem adevărate industrii naturiste, neapărat miraculoase, ridicate pe spinarea căutătorilor de minuni, ca să nu zic pe viața multora. Și avem și o adevărată industrie de terapii neconvenționale. Vreau să înțeleg de ce nu am auzit de niciun cabinet, nicio clinică, nicio persoană fizică unde se vindecă toți care le calcă pragul. De orice boală. Vindecare garantată, așa, ca iluzia pe care o vinde fiecare pe domeniul său de negoț.

Sunt prima care aș vrea să înfierez medicina, crede-mă. Tocmai am o tumoră pe creier, iar medicina alopată e neputincioasă în speța mea. La fel de neputincioasă ca restul terapiilor. La fel de neputincioasă ca industria de suplimente naturiste. La fel de neputincioasă ca propria-mi capacitate stranie de a vindeca cu mâinile.

Bine-ar fi să ne trezim. Nu există boli, există bolnavi. Adică fiecare persoană în parte duce o boală într-un mod unic, diferit. Unul se vindecă, altul nu. Unul se vindecă într-un fel, altul fix invers. Nu există niciunde în lumea asta mare – un tratament care să funcționeze infailibil la un tip de boală (gravă mai ales). Din niciun domeniu. Alopat sau naturist sau cum vrei să-i zici. Nu există așa ceva.

Cum nu există, dar sub absolut nicio formă, niciun sâmbure de adevăr în expresia ”boala este o pedeapsă”. Nici măcar ”boala este o lecție”. Nu în sensul unde duce cu gândirea. Dacă e să le luăm așa, toate sunt lecții, și bunele și relele. Când spui că boala e o lecție – e ca și când ai zis că e o lecție de corecție. Dar vă înșelați. Mama nu este un exemplu de moralitate, cu atât mai puțin de stabilitate emoțională – și totuși s-a vindecat miraculos de o boală incurabilă. Fizic. Emoțional a rămas bolnavă. Fizic e sănătoasă de 20 de ani.

Goana asta după adevăruri ascunse, subtile, supreme – este una inutilă. În direcția în care majoritatea o duc. În extreme, în antiteze. Adevărul acela șmecher sigur există. Undeva la mijloc, dar nouă ne este foarte greu să depistăm mijlocul. Deocamdată. Deocamdată încă ne căutăm. Deocamdată nici măcar nu știm cine suntem. Habar n-avem. Noi, ca omenire, încă nu avem o teorie unificată a existenței noastre. Avem doar câteva teorii dispersate și incomplete. Tare bine-ar fi să ne trezim. Să ne revenim din puseurile astea de deșteptăciune. Să nu ne mai erijăm în experți, mai ales când în joc este viață de om.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.