Sharing is caring!

E dimineață devreme. Stau pe marginea pârâului din spatele pensiunii la care sunt cazată. Cu cafeaua-ntre mâinile făcute căuș. E răcoare, sunt înconjurată de copaci, în fața mea pornește pădurea. Ăsta-i raiul la care visez atunci când mă gândesc la ce-o fi dincolo. De ce naiba așteptăm toată viața un paradis în viața de apoi? Viața de acum ce are? Acum, în perfectă liniște, cu picioarele-n apă curgătoare de munte și învăluită-n aer de natură sălbatică, acum îmi este foarte ușor să văd lucrurile așa. În urmă cu o săptămână, prinsă în filmul vieții de zi cu zi, raiul era doar o utopie. Ieri am mers la pas alături de un lup, cel mai probabil turbat. Am fost atât de speriată încât corpul meu a renunțat la zbatere. Pur și simplu am mers cu pași egali, agale, alături de acest animal care părea să-și regleze ritmul după mine. Doar că mersul lui era în zig-zag. Și uneori se izbea de piciorul meu drept. Niciodată nu am tresărit. Poate că curajul este o frică acceptată. Poate că toată armonia la care visăm întreaga viață vine dintr-o acceptare progresivă a micilor haosuri personale. Poate că dacă o zbugheam la fugă, la ora asta eram istorie. Ce forță extraordinară m-a ținut în viață? Am simulat armonia până am dobândit-o, probabil. Lupul la un moment dat și-a văzut de drum în altă direcție. Iar eu am continuat să pășesc agale până la pensiune. Privind în urmă realizez și eu ciudățenia situației. Atunci am luat totul ca atare. Nici măcar nu m-am revoltat. Când te gândești cât de ușor ne revoltăm cu toții în fața atâtor lucruri mărunte. Eu. Eu mă revoltam de atâtea ori pe interior în fața unor situații mărunte. Sunt mărunte, privite cu detașare. Adică de la distanță. Nu fizică. Ci distanța imaginară dintre Eu și restul lumii.

Foșnetul copacilor și susurul apei au un efect puternic asupra acestui eu năbădăios ce-și valida întreaga existență calculând normalitatea firii tuturor lucrurilor. E normal să fie așa, nu e normal să fie așa – verdicte-clișeu pe care le dădeam fără măcar să fiu conștientă de inutilitatea zbaterilor mele ridicole. Prin prisma cărei cunoașteri am calculat vreodată normalitatea în viață? Eu nici măcar nu știu cum se formează o ființă umană în interiorul altei ființe umane. Este anormal, dacă e să judec după probabilități în paradigma actuală. Totul pornește de la nimic. Miliarde de copii s-au născut din nimic, și de fiecare dată s-au format la fel. Un cap, două mâini, două picioare, un creier, o inimă, un ficat, doi plămâni, doi rinichi. De unde știe corpul să facă asta? De unde știe corpul să-și regleze toate funcțiile vitale, de altfel? Aș citi o carte, dar toate povestesc despre acest ”ce”, niciodată de ce, sau cum. Normalitatea nu a avut niciodată șabloane. Șabloanele sunt doar în capul meu. Sau al tău. Le construim raportându-ne la niște experiențe anterioare. Personale.

Scot picioarele din apă, sorb ultimul strop de pe fundul cănii, mă îndrept spre pensiune. Mă întîlnesc pe drum cu administratorul, mă-ntreabă ce vreau să mănânc la prânz, îi zic că sar peste prânz, că las cana și plec în drumeție.
”Ești nebună, fetițo, n-ai ce să cauți singură în sălbăticie, a doua oară nu scapi”. Dau din cap imitându-l în timp ce mă îndepărtez de el. Îmi strigă că vorbește serios, îi trimit jucăuș un pupic. Știu că are dreptate, dar nu mă pot abține. Pentru asta sunt acolo. Să cutreier, eu cu mine. Sălbăticia, nu locurile populate. Pe acelea le am și acasă, zi de zi. Știu, eu cu mine sunt indiferent de peisaj. Ei bine, acum mă vreau pe mine în pustietate. Îmi pun bocancii și un hanorac, și plec. În fața pensiunii, un ciobănesc mioritic, încă pui, dă din coadă în semn de salut. Seamănă cu Daisy a mea. La 14 ani, de ziua mea, am primit o puiuță de mioritic cu un bilețel la zgardă, pe care scria ”iubește-mă”. Am iubit-o. Amintirea asta mă aricește, și nu ating câinele, îl salut doar cu ochii și-mi văd de drum. Numai că domnișorul pufoșenie vine după mine. Îl trimit la stăpânul lui, sigur are un stăpân, e curat, și periat. Parcă e Daisy. Dă din coadă când îi vorbesc, dar nu mă ascultă. Mă întorc spre pensiune, sigur e cineva la terasă cu care a venit. Terasa pustie. Negociez cu el ca la piață. ”Cuminte băiatu’, stai aici cuminte, eu plec departe, nu poți veni cu mine”. Dă din coadă, se gudură, dar altfel, vorbesc singură. Cum dau să plec, hop și el doi pași în urma mea. Bine atunci, treaba ta. Te-ntorci tu când te plictisești. Îmi văd de drum, nici nu mă obosesc să calculez cât e de normal să nu anunț măcar personalul pensiunii că mioriticul din curte e cu mine. Ne-am plimbat câteva ore de-a lungul râului. Nici eu nu am ieșit dintr-ale mele, nici el dintr-ale lui. Era chitit să mă acompanieze. Când eu mă opream, se oprea și el. Doi pași în urma mea. Când mă porneam la loc – hop și el. Uite-așa, de parcă l-am dresat eu însămi. Ne-am întors pe înserate. Administratorul pensiunii, prezent, cu mâinile-n șolduri, parcă așteptându-mă la muștruluit. ”Unde umbli, domnișoară, și al cui este zdrențurosul ăsta?” ”Păi credeam că știți dumneavoastră, a venit după mine de aici, din curte” Nu, nu știa. Nu era nici al pensiunii, nici al vreunui client cazat. A dat din coadă cât am vorbit despre el, apoi a plecat. M-a mai vizitat de câteva ori înainte să plec acasă, întotdeauna singur. Lesă nu avea, dar era curat. Cea mai apropiată pensiune de cea în care eram cazată era la vreo 10 – 15 minute de mers alert.

Ultima cafea băută la pârâu. Îmi iau rămas bun de la natură, care mi-a fost o gazdă perfectă în toate cele 10 zile acolo. Trag de minute, mă agăț de orice foșnet, de orice clipocit, să mai rămân puțin, mai un minut, încă unul. Mă simt ațintită cu privirea, mă arde-n spate. Întorc capul. Doi pași în urmă, în liniște totală, zdrențurosul. Cum să fi plecat fără să ne luăm rămas-bun?

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.