Sharing is caring!

Andreea, nu știu cum s-a întâmplat, dar am putut să-mi “traduc” visul de la 18 ani, după atâția și atâția ani, chiar când citeam răspunsul tău. La un moment dat spuneai că nu crezi că visul meu are vreo valență profetică, ci e pur și simplu un cadou al conștiinței, pentru zona “conștientă”. Și atunci, chiar atunci, mi-a fost clar totul. Visul a fost și un cadou, așa cum ai spus tu, dar a și profețit, dar doar pentru mine. Mi-a “dat spre citire” relația mea cu Bogdan, care avea să se întâmple nu mult dupa acel vis. Dragostea mea pentru el a fost ca un abis. Așa am simțit încă de atunci, de când eram îndrăgostită. Încercam să-mi explic dragostea și asta îmi venea în cap: un abis. Un fel de hău. Ceva în care intri și te pierzi și explorezi și afli și te pierzi și te regăsesti și te cunoști și te urăsti și te iubești. Un abis. Țin minte că i-am și spus asta lui Bogdan, ba chiar i-am și desenat pe o hârtie cum văd eu abisul: două linii curbe, puțin paralele sus , care se tot duc în jos și tind să se se întâlnească la un un moment dat. Iar sus locul e gol, dar înspre partea de jos, în spațiul în care cele două linii tind să se întâlnească, am mâzgălit cu pixul, mai ușor în partea de sus și din ce în ce mai vizibil înspre partea de jos, adică acolo hăul (în locul în care liniile tind să se întâlnească) devine din ce in ce mai dens, adică mai întunecat, i-am explicat eu. Eram la terasă cu el și încă un prieten de-al lui, beam suc la dozator, așteptam să dăm bacul, și aveam 18 ani. Și eu îi desenam omului pe care-l iubeam cum văd eu hăul, abisul, sentimentul pe care îl simțeam stăpân pe mine în acele zile. Băieții chicoteau și mă priveau cu o oarecare detașare, gen “e mică, vrea și ea să facă un desen, hai să-i facem pe plac, uite ce draguță e”. Când am terminat, l-am întrebat pe Bogdan dacă a ințeles ce i-am explicat / desenat. El a dat din cap și din umeri, gen “nu știu ce să zic, așa că nu zic nimic.” Când m-am uitat pe foaie, mai târziu, ceva m-a deranjat. Nu știam ce. Dar, peste ani și ani, după ce am văzut cum arată organul sexual bărbătesc, mi-am dat seama că desenasem ceva ce părea foarte tare o puță pleoștită, fără ouăle aferente. Așa mi-am explicat si de ce râdeau băieții, destul de reținut, ce-i drept, dar n-au vrut să-mi spună ca să nu mă supere. 
În fine. Am visat despre dragostea mea pentru Bogdan, despre sentimentul acela atât de profund, despre modul în care ne-am iubit, nu atât fizic, cât mai ales dincolo de cuvinte (vibrațional, așa cum mi-a declarat el încă din prima scrisoare). Asta înțelesesem încă de atunci ce-i drept, dar nu-mi puteam explica partea a doua. Parte care mi-a fost clară abia acum. După ce Bogdan n-a mai vrut să vorbească deloc cu mine, în anii în care am suferit cum nu pot să mă gândesc acum că ar putea suferi cineva, în acei ani de Golgota personală, îmi apărea o întrebare mereu în minte: “Dacă o dragoste perfectă, totală, așa cum a fost cea dintre mine si Bogdan, există și apoi dispare, atunci care mai este esența Universului? Cum poate să existe ceva perfect și să dispară? Cum mai poate merge Pământul înainte, cum mai poate exista Universul, dacă ceea ce a fost perfect, dragoste perfectă, a dispărut?” Nu puteam să înțeleg cum se poate trăi în continuare. Cum se poate trăi, în general, pentru că oricum eu eram un om mort printre cei vii. Iar partea de final a visului asta spune: că trăim secvențe, sau roluri, așa cum le spunem noi pe Pamant. Nu inseamnă că dragostea dintre noi doi a fost un scenariu. Dar că a existat cu un scop. Poate acela de a înțelege că totul e relativ. Chiar și dragostea. Dragostea pentru un semen, vreau să spun. Nu trebuie sa idealizăm nimic. Nici oameni, nici lucruri, nici idei. Nici imagini. Nimic. Eu uitasem de Dumnezeu. Bogdan era secundă de secundă în gândul meu. Gândeam prin el și cu mine în același timp, și asta devenise destul de obositor pentru ființarea mea. Acum înțeleg asta. Totul s-a întâmplat pentru și spre binele meu. Și pentru al lui, îmi place să cred, pentru că nu mai știu nimic de el. Așa că, Andreea, uite că misterul s-a elucidat. Am înțeles și partea aia de final, care mă destabiliza ori de câte ori mă gândeam la acel vis.
Am înțeles tot ce mi-ai spus despre vise, constiință, TOT, secvențe. Ba chiar am realizat că sunt puțin sinestezică. Știam acest lucru dintotdeauna, dar acum am găsit un nume pentru această stare a mea. Uite, vreau să-ți spun că eu, în mod conștient, de la o vârstă foarte fragedă, am hotărât să fiu atentă la cum trăiesc. La ce gândesc, la ce simt, la felul în care ceea ce mi se întâmplă are efect asupra mea. Să observ. De când mă știu mă țin la microscop și încerc să-mi dau seama care-i treaba cu mine. Am hotărât, încă de pe la vreo șase-șapte ani, că trebuie să mă observ foarte bine, ca să știu care e misiunea mea pe acest pământ. Am știut dintotdeaua că moartea nu e un final. Am știut că am venit în acest trup de altundeva. Ba chiar, mi-a trecut prin cap, pe la vreo 12 ani, că eu poate trăiesc în lumi paralele, chiar în timp ce trăiesc în acest trup, pe acest pământ. Adica tot eu, așa cum eram eu la acea vârstă, așa cum înțelegeam lumea, așa cum gândeam și simțeam și aveam percepția mea despre mine și despre lume, tot eu, cea care gândeam toate acele lucruri, aș fi putut să trăiesc în altfel de trupuri (case sau carcase), în alte lumi, în alte dimensiuni, dar în acelasși timp. N-am insistat pe acele gânduri. Pentru că, mi-am zis eu, la acea vârstă, nu erau relevante pentru ceea ce trăiam eu atunci. Adică EU din alte lumi, paralele sau nu, trebuia sa-și îndeplinească destinul în acele lumi. Eu, din lumea aceasta, eram ocupată cu lumea aceasta. Mă oboseau notele, școala (în sensul de toceală, pentru că, altfel, am iubit școala, în sensul ei social), mă obosea ideea de îndrăgostire, de pubertate, de familie, în care trebuia să fac doar ce spuneau părinții (deși îi iubeam foarte mult). Mă obosea ipocrizia vremurilor, minciuna, lașitatatea. Dar mi-am acceptat rolul și am hotărât, încă de atunci că nu o să trișez. Că o să trăiesc tot ce îmi este dat. Și, ca să fiu sigură că nu scap vreo secundă importantă din viața mea, am hotărârt în mod conștient, că O SĂ LAS VIAȚA SĂ MĂ TRĂIASCĂ. Adică, voi primi întâmplările vieții, exact așa cum vin ele, fără a încerca să le influențez și fără a trișa în trăirea lor. Cel mai important mi s-a părut să trăiesc. Să trăiesc orice mi-ar fi dat sa trăiesc. Dacă era ceva de râs, râdeam, dacă era ceva de plâns, plângem, dacă era ceva de supărat, mă supăram, dacă era ceva de ajutat, ajutam. Mult timp m-am simțit cam străină pe acest pământ, nu pot să ascund acest lucru, așa că am încercat să ințeleg și să accept totul cu seninătate. Poate găsesc sensul. Am trecut prin foarte multe întâmplări, unele paranormale de-a dreptul. Nu știu dacă ți-am spus, dar prin clasa a patra, când plecam uneori de la școală, chiar în colțul școlii, în timp ce mă îndreptam spre ieșirea din curte, cineva mă striga. Nu era nimeni in fața mea, iar sunetele veneau de undeva din față, dinspre stânga mea. “Carmen”, “Carmen”, “Carmen”, se auzea atât de clar. Erau niște sunete feminine, pure, cristaline, senine. Dar eu nici măcar n-am tresărit. Parinții îmi spuseseră să nu vorbesc cu străinii, dar văzusem încă dinainte că nu era nimeni acolo, așa că suntele erau emise, cu siguranță, de cineva nevăzut. Am acceptat instantaneu faptul că există și lucruri pe care eu nu le înțeleg, dar, nu știu de ce, n-am vrut să privesc în locul din care eram strigată. Am trecut pur și simplu mai departe, fără să clipesc. Nu am fost speriată, dar am zis că nu vreau să intru în lucruri de genul acesta. Și aveam vreo 9 sau 10 ani pe atunci. Înspre vârsta de 18 ani devenisem atât de conștientă de tot ceea ce simt, încât mă oboseam singură și aș fi vrut să fiu puțin mai proastă, să iau o pauză de la mine. Eram mereu conștientă de gândurile mele și, de multe ori, și de cele ale celor din jurul meu. Eram foarte corectă. Aveam o moralitate de la care nu mă abăteam. Nu încercam să manipulez pe nimeni. Nici măcar pe mine. Încercam din răsputeri să trăiesc totul ca și cum ar fi fost pentru prima oară. Nu voiam ca experiența să-mi modifice trăirile. Adică, chiar dacă fusesem trădată, să zicem, de o prietenă pentru că i-am spus un secret sau ceva de genul ăsta, continuam să spun  secrete, cu aceeași încredere. Jurnalul meu, pe care îl purtam mereu in geanta de școală, putea fi citit de către oricine, pentru că eu consideram că nu ai de ce să ascunzi ceea ce ești în interior, ba chiar că abia atunci când ascunzi ceea ce ești, încep să apară problemele (deși în timp, i-adevărat). Nu-mi condiționam trăirile în funcție de experiență, adică nu încercam să caut să experimentez doar lucrurile plăcute și să ocolesc lucrurile care dureau. Trăiam mereu durerea și bucuria (din orice) ca și cum ar fi fost pentru prima dată. Devenisem extrem de intensă, deși nu-mi dădeam seama atunci. Eram dezamagită că oamenii maturi nu văd dincolo de clișee și note, aș fi vrut să vorbesc cuvinte înțelepte și sticloase și cu sens, și să găsesc un limbaj comun cu cei din jurul meu. Întotdeauna mi se părea că e vina mea că cei din jur nu mă înțeleg. Adică, dacă eu mă purtam în exterior exact așa cum eram în interior, de ce poate mi se spunea uneori că mint sau mă prefac? Suspiciunile de nesinceritate asupra a ceea ce eram, descărcau furtuni emoționale în mine. Adică dacă un om spune despre mine că mint, înseamnă că așa e. Pentru că eu consideram că toți oamenii trăiesc exact așa cum trăiam eu. Nu puteam să concep că cineva ar putea minți sau ar fi nedrept. Deci, cu siguranță eu mă prefăceam, pentru că așa îmi spunea mie cineva. Și încercam să găsesc elementul care l-a făcut pe acel om să spună asta despre mine. Și încercam să înțeleg de ce eu nu simțeam că am mințit sau că m-am prefăcut. Inseamnă că tot ceea ce simțeam eu era neadevărat, din moment ce nu am realizat că mințeam. Înseamnă că trăiam în  minciună, și tot ceea ce trăiam eu era o minciună. Treceam prin adevărate drame când cineva mă acuza de lucruri negative, pentru că nu-mi trecea prin cap că cineva ar putea să spună așa o minciună despre mine, deci greșeala era la mine. Sau, înceram să iau și în calcul că, poate, cineva a mințit despre mine, dar de ce a facut asta? Ce anume din felul meu de a fi, a determinat acea persoană să mintă, deci să fie incorect, atât cu mine, cât și ea insăsi? Oooo, trăiam intens. Simțeam orice secundă. Mă observam în situații diferite. Pe la 16 ani, inventasem un fel de joc. Când veneam de la școală, și mă apucam de învățat, fiind foarte obosită, intram într-o stare de somnolență. Înceram să ințeleg unde plec în acele momente. Ce fel de realitate există, atunci când intru în lumea viselor? Mă întindeam pe pat, îmi luam caietul în care îmi scriam gândurile, și stăteam pe el cu un pix în mână. Mă gândeam că liniile sau punctele sau mâzgâlelile pe care mâna cu pixul (reprezentatnța materială a minții, așa cum o consideram eu, mai ales pentru că scriam foarte repede, în ritmul gândirii mele, cu aceeași cadență) le-ar fi lăsat pe foaie, ar fi putut să-mi dea un indiciu despre locul în care mă duc atunci când adorm. Mă experimentam. Mă gândeam că poate primesc un clue. (Mulți ani mai târziu, am văzut că acest tip de experiment era făcut și de către Stanislav Grof) Orice carte citeam, în momentul în care închideam ultima pagină, uitam totul. Rețineam doar un feeling. O stare. Am citit mult. Dar totul mi se părea cunoscut. Și pe tine când te-am citit, am avut senzația că am scris eu. Mi-am zis că nu e posibil așa ceva. Dar uite că e. Nu am vrut să invăț termeni tehnic. Nu am vrut să tabelez sentimente. Nu am vrut să mă folosesc într-o experiență nouă de ceva ce știam dinainte. Mi se părea că aș fi trișat. Totul devenise foarte greu. Simțeam că nu mai pot. Ajunsesem să realizez că trăiesc o viață complet cunatificabilă în momentul în care inspir și mor, la fel de cuantificabil, atunci cand expir. Ajunsesem să nu-mi mai doresc nimic, pentru că și așa îmi părea că influențez destinul meu. Voiam doar să trăiesc. Ajunsesem, într-adevăr, ca multe lucruri pe care le gândeam se îndeplineau mai devreme sau mai trâziu, uneori aproape instantaneu, așa că nu-mi mai doream nimic. Mi-era un dor dureros de Dumnezeu. Aș fi vrut să mor, să-l întâlnesc, să-mi spună de ce m-am nascut eu pe pământ, că eu nu reușeam să-mi sau seama. Mai dăduse și dragostea peste mine. Trăiam atât de intens și mă observam atât de lucid, încât eram mereu obosită. Ajunsesem să realizez că am două Carmene în mine, una bună, una rea, Carmen Cea si Carmen Cea, că, de fapt, aveam mii și mii de Carmene. Dar că toate aceste Carmene se linișteau în fața lui Carmen Eu, un EU mare și minunat, care, de fapt, nici nu prea era Carmen, era mai mult EU decat Carmen. Mă gândeam că fiecare celulă din organismul meu e și ea ființă în lumea ei, așa cum sunt eu o ființă în lumea lui Dumnezeu și că așa cum Dumnezeu are grijă de mine, așa trebuie să am eu grijă de celulele din mine. Puteam gândi Universul într-o secundă, în imensitatea lui și în minusculitatea lui. Realizam că totul există și nu există, așa cum existam eu și nu existam, pe rând și în același timp, atunci când respiram, dar și în miimile de fracțiuni de secundă dintre respirații, când observasem că parcă nu eram. Deși eram. Mă simțeam uneori punct, apoi un fel de undă, apoi un punct și o undă în acelasi timp, și habar nu aveam de fizica cuantică. Înceapeam să înțeleg că orice lucru, orice gând, orice ființă, orice fir de iarbă sau orice piatră, orice există pe acest pământ, are trei moduri de existență. O data ESTE, a doua oară ESTE OPUSUL LUI ESTE, iar a treia oară ESTE SINTEZA (UNIREA) dintre ESTE si OPUSUL LUI ESTE. O dată, pe la 17 ani, mergeam pe stradă cu soră-mea Ingrid, cântam “She was just seventeen, you know what I mean” a lui Beatles, lălăiam pe stradă, era iarnă, se însera, noi ne prosteam și aveam un fel de dans cu picioarele unele peste altele, ne hlizeam și nu ne interesa că se uitau oamenii la noi. Și, la un moment dat, preț de câteva secunde, am intrat într-un fel de altă dimensiune. Oamenii nu mai aveau trupuri. Vedeam doar niște lumini, ca un fel de foc, dar rece cumva, ca niște bile fusiforme, poziționate în mijlocul a ceea ce ar fi trebuit să fie corpurile oamenilor. Și aceste lumini treceau pe lângă mine, unele mai luminoase, unele mai întunecate, unele de-a dreptul negre, și eu am simțit într-o fracțiune de secundă că așa pot să-mi dau seama dacă un om e bun  sau nu, că acele lumini erau tot oamenii, oamenii care mergeau pe stradă, dar că era un alt fel de trup al ființelor lor. N-a ținut mult acestă stare. Am revenit la normal la fel de instantaneu cum am intrat în acea stare, dar am fost destul de bulversată de acea întâmplare. Pe care mult timp nu am spus-o nimanui. Iar într-o zi, prin clasa a 12-a, pe la începutul ei, mergeam pe stradă, dorindu-mi cu ardoare să ajung la Doamne-Doamne, să înțeleg ce este lumea, ce este Universul, care este rolul meu in acestă viață. Și, într-o fracțiune de secundă, spațiul s-a comprimat înspre mine, am trecut fulgerător printre nori, stele, sori, planete, galaxii, lumini, multe lumini, și am explodat într-o energie de nedescris. Într-un ocean de linște, de calm, de iubire, de sens. De mult sens. Iar asta s-a întâmplat cât am inspirat. Pentru că pe respirație, eram deja in trupul meu, pe o stradă din oraș, năucită, bulversată, cu un dor și mai mare. Am ascuns această întâmplare în cel mai îndepărtat cotlon al ființei mele, încă de atunci, știind, simțind, intuind că e ceva ce încă nu trebuie să știu. Că dorul de Dumnezeu ar fi devenit de nesuportat. Nu știu cum de l-am putut descrie acum. Nu știu. Uneori, nici nu cred că s-a întâmplat cu adevărat.

Te iubesc si te imbratisez cu drag.  
Carmen Lilu  


”Încercam să-mi explic dragostea și asta îmi venea în cap: un abis. Un fel de hău. Ceva în care intri și te pierzi și explorezi și afli și te pierzi și te regăsesti și te cunoști și te urăsti și te iubești. Un abis. ”
  • Visul de la 18 ani. Sunt singură și urc pe un deal. Nu cunosc dealul, nu cunosc motivul pentru care urc acest deal, nu cunosc nici măcar chipul meu, dar știu că sunt eu. Urc fără să fiu obosită, fără să obosesc și, deși urc destul de mult timp, nu gâfâi, nu vreau să mă odihnesc. Dealul e mai degrabă goluț, fără copaci sau iarbă. Are o culoare maro-muștar și abia vezi ici și colo câteva ierburi unduindu-se agale în bătaia vântului. încep să mă grăbesc oarecum. Delușorul devine un fel de munte, cu stâncă, în loc de pământ. Stâncile sunt destul de dificil de urcat, dar continui să urc și să urc. La un moment dat ajung în vârful acestui munte. E un platou destul de îngust. E atât de liniște, încât îmi aud gândurile. Nu e frig, nu e nici cald. Soarele pare ascuns după nori, abia mai realizezi că există și soare pe pământ. Adie un vânt cuminte. Privesc în jur și am un sentiment copleșitor de acasă. Miroase a fân și frunze arse (nu știu dacă știi acest miros, mie îmi este foarte familiar și îl iubesc). Mirosul e atât de pregnant, încât are să-mi rămână în memorie după ani și ani, încă nealterat de timp. Mirosul îmi dă senzația că sunt acasă, că nimic rău nu mi se poate întâmpla. E o stare apăsătoare. Definitivă. Știu că se va întâmpla ceva grav și catastrofal, dar sunt împăcată cu asta. Privesc în jur și încerc să pătrund totul până în intimitate. Sunt aproape în nori. Muntele e înalt, eu nici nu mi-am dat seama cât de mult am urcat. În jur văd norișori, care difuzează lumina soarelui de nevăzut. Știu că dedesubt, undeva la poalele munților, sunt orașe, sunt oameni, există viață. Sunt oameni pe care îi iubesc sau pe care nici nu-i cunosc. Eu știu că ei vor pieri în curând. Eu știu și că eu însămi voi pieri în curând. Nu mi-e frică. Nici pentru ei, nici pentru mine. Abia aștept să văd ce o să se întâmple după ce murim. Am o stare de așteptare, sunt puțin încordată, dar în totală acceptare cu ceea ce are să se întâmple. Atâta agitație, atâtea minciuni, atâta zbucium. Atâta nepăsare. Pentru ce? Uite unde se ajunge. Uite unde se ajunge. Mă așez pe o stâncă, chiar pe marginea muntelui. Închid ochii și mă bucur de senzația pe care mi-o dă vântul când îmi trece prin plete. Când deschid ochii, lângă mine stă un tip. Nu spune nimic. Ascultă și el vântul. Seamănă foarte bine cu mine (nu neapărat fizic, deși există și o asemănare fizică), cât prin ceea ce gândește și simte. Știu că știe și el ce urmează să se întâmple. Știu că a avut și el dreptul să urce acel munte. Știu că nici el nu e speriat. Știu totul despre el, fără să pun nici o întrebare, nu doar prin cuvinte, dar nici măcar în gândurile mele. Totul este EXACT așa cum trebuie să fie. (Chiar în acea perioadă m-am îndrăgostit de Bogdan și am ȘTIUT că tipul din vis era el. Pur și simplu am știut.) Ne ridicăm amândoi de pe stâncă și ne dezbrăcăm ușor de haine. Aproape ca un striptease, dar fără nici o urmă de încărcătură sexuală. Hainele nu-și mai aveau nici un sens în ceea ce trăiam în acel moment. Trebuia să renunțăm la tot ceea ce ne lega de pământ. Trebuia să fim EXACT așa cum am venit pe lume. Goi, fără ură, fără neputințe, fără prejudecăți. Goi, inocenți și fără regrete. Ne-am așezat din nou pe stâncă și am continuat să privim spre lumea de jos, spre tumultul nevăzut de la poalele muntelui. În vis eram uimită de mine, de cât de lejeră eram în starea aceea de goliciune, căci în realitate sunt foarte pudică. Stăteam pe stânca aia goală, tânără, superbă, cu un trup minunat, tot numai tinerețe și așteptam sfârșitul lumii. Începeam să simt că e doar un vis, adică aveam știința faptului că tot eu eram și cea de pe stâncă, dar tot eu eram și cea care înregistram acel vis. NU mai țin minte dacă am vorbit sau nu cu bărbatul de lângă mine. Nu mai țin minte dacă ne-am pupat sau dacă am plâns. Tind să cred și acum, după atâția ani, că am trăit cu adevărat acel vis, că am fost la fel de reală în el, așa cum sunt eu acum, cea care scriu despre acel vis. Țin minte mirosul de frunze și iarbă uscată și arsă. Țin minte sunetul vântului, un fel de tânguire supărată. Țin minte sentimentul de predestinație, de acceptare, de “AȘA TREBUIE SĂ FIE”. La un moment dat au început să se audă sunete puternice de alarmă. Totul în jur era o tânguială, un haos, totul în jur era moarte. Și noi am știut că se apropie clipa definitivă. Pentru un moment, am avut viziunea durerii și îngrozirii celor de jos, de la poalele muntelui. Oameni care simt că mor, copii despărțiți de părinții lor. Mame îngrozite de moartea care se simțea în aer. Știam că moartea sperie, că nu avea cum să fie altfel, știam și acceptasem și partea aceasta de durere pur umană, de durere până la nebunie, de frică terifiantă de moarte. Și totuși, chiar și așa, am simțit, pentru câteva clipe, teroarea morții iminente. Eu și bărbatul de lângă mine, ne-am ridicat. Ne-am privit. Știam ce trebuie să facem. Ne cunoșteam atât de bine. Ne-am luat de mâini. Ne-am atins și, în acea secundă, nu mi-a mai fost frică. Totul era așa cum trebuia să fie. Totul era bine, oricum ar fi fost. Deodată s-a auzit o bubuitură uriașă. Mult în spatele muntelui pe care eram, a explodat ceva atât de puternic, încât pământul parcă s-a frânt. Totul a început să se zguduie. De jos se auzeau răcnete, plânsete, durere, țipete. Moartea începuse să ia locul vieții. Ținându-ne de mână, ne-am apropiat de marginea vârfului muntelui. Sub noi era un hău, și-atât. Ne-am privit și am știut că totul are să fie bine. Am privit în față și, de pe loc, am sărit în hăul din fața noastră. 
    De aici, visul ia o turnură atât de neobișnuită, încât n-am putut să-mi explic niciodată care a fost logica acestui vis și care a fost, de fapt, mesajul lui pentru mine.
    După ce am sărit, am înghețat amândoi, goi și superbi, în aer. Doi tineri ținându-se de mână, cu privirile concentrate, cu mâinile în aer, pregătite parcă să se transforme în aripi. Cu picioarele încordate într-un pas enorm. În acea secundă a început un cântec (nu-l țin minte), genul de cântec care se pune pe coloana sonoră a unui film. Eu mă văd pe mine și pe bărbatul cu care am sărit, înghețați în săritura de vârful muntelui. Pot să-i privesc pe acești oameni din față, ca și cum aș fi și eu în aer. Muzica se aude pe fundal. De undeva de sus începe să curgă scrisuri, așa cum curg pe ecranul unui cinema, când se termină filmul. Și începe să cadă cuvinte care spun ceva de genul “Muzică” și alături niște nume. “Lumini” și alături nume. “Distribuție” și alături nume. “Scenariu” și alături nume. Și tot așa. Și, în timp ce scrisul curge de sus în jos, imaginea începe să se micșoreze lent, foarte lent. Eu și bărbatul rămânem undeva în susul imaginii. Eu pot vedea cum “aparatul de filmat” (adică ceea ce văd eu) coboară ușor, tinerii rămânând suspendați undeva în susul imaginii. Și în timp ce curge scrisul, cântă muzica, coboară imaginea și se micșorează în același timp. Eu simt că e ceva șocant. “Ce naiba-i asta?” mă întreb. “Ce vis e ăsta? E ceva profund, sau o mare bătaie de joc?” Visul se termină exact așa cum ți-am zis. Cu scrisul curgând pe ecran. 
    Nu pot să exprim în cuvinte cât de profund a fost acest vis, în prima parte. Totul era atât de ireal și de real, în același timp. Dar partea cu scrisul pe ecran, m-a readus cu picioarele pe pământ. Parcă eram la camera ascunsă. Mă așteptam să râdă cineva de mine, pe o glumă foarte bine făcută. E un vis care m-a marcat. E un vis minunat și tâmpit, în același timp. 

               

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.