Sharing is caring!

Imaginea de mai sus este un pictorial retras. Autor – Alex Gâlmeanu pentru revista Cockaigne

Niște oameni se închinau la niște afișe de partid. Trist. Aceștia sunt considerați partea rea a totului. ”Răii”. ”Proștii”. ”Inculții”. Partea bună a totului, ”Bunii”, ”Deștepții”, ”Culții” au dezlănțuit orgii semantice pe rețelele de socializare. Se închină și ei, dar nu-și dau seama, sunt prea prinși în filmul ăsta în care ei joacă rolurile salvatorilor de neam, de țară. Se închină arhetipurilor dizarmoniei. Se ”luptă” pentru ”bine”. Folosindu-se de toate armele ”întunecatului”. Discursuri disprețuitoare, goale de conținut, glume porcoase, lipsite de scânteia moralei – fix miezul umorului de calitate, atacuri la persoană, blesteme. Ăialalți, ”răii” – la fel. O apă și-un pământ. Că doar sângele apă nu se face. Un neam suntem. Nu reușesc să-mi dau seama ce ne face să credem că, dacă scopul este unul ”bun” – mijloacele sunt scuzate din start. Nu reușesc să-mi dau seama ce anume ne-a orbit în halul ăsta încât să nu ne mai vedem. Știu sigur că dacă am reuși să ne vedem, n-am fi deloc mândri de propriile apucături. Imaginează-ți raiul și iadul luptându-se. Imaginează-ți creaturi înaripate, albe și negre, scuipându-se, lovind pe la spate, îngânând, aruncând cu rahat unii în alții. Oare lupta asta ar avea vreo însemnătate în toată economia universului? Sigur că ar avea. Ar însemna că negrii au câștigat de mult. Că acum se joacă pur și simplu unii cu alții. Ar însemna că ne-am luat gândul de la armonie, gata, dusă-i. Binele și Răul n-ar mai avea niciun sens. Ce le-ar mai diferenția?

Și pe noi ce ne mai diferențiază? Scopul? Atât? Păcat. Păcat că ne bucurăm ca apucații când vedem oameni gafând. Aruncăm imediat arătătoarele, uite proștii, uite răii, uite corupții! …Și atât. Cam la asta s-a rezumat lupta noastră. Ne tragem zilele așteptând cu sufletul la gură gafe. Ca s-avem ce batjocori. Să nu treacă ziua fără o ”luptă dreaptă” cu sistemul corupt. Ușor-ușor renunțăm la toate mijloacele ”drepte”. Exemplul binelui nu se mai dă. Sau se dă din ce în ce mai timid. Mai anonim. Chipurile n-ai la cine, că ăștia sunt și inculți și corupți, nu înțeleg. De parcă toată nenorocirea asta în care ne scăldăm se raportează la cât înțeleg fix niște oameni corupți. De parcă la tribunal criminalul este țintuit în banca acuzatului să i se explice cât de greșit este să ucizi, și sentința se dă abia când acesta dă semne că a înțeles și că este de-acord. Uităm încet-încet că în slujba Binelui – lupta cu armele Răului este calea spre pierzanie. Uităm încet-încet de la ce ne-am luat. Și e păcat.

La fiecare miting organizat de partid sunt adunați ca oile și aduși cu autocarele. Noi știm asta, cu toții. Nu e nimic nou pentru nimeni. Personal, îi compătimesc. Nu sunt pomanagii. Sunt oameni abuzați. O formă perfidă a coerciției. Mulți habar n-au de ce au fost aduși acolo, în fond. Majoritatea nu înțeleg însemnătatea prezenței lor în piețe publice. Nu pentru că sunt proști, oameni buni, ci pentru că sunt rupți de realitate. Realitatea aceasta, a noastră, nu de realitate în general. Nu ne punem deloc în pielea lor. Că suntem prea nervoși, prea prinși în jocul ăsta de-a hoții și vardiștii. În loc să arătăm obrazul abuzatorilor, noi ne revărsăm furia asupra abuzaților. Este foarte simplu să te pui cu unul mai slab ca tine. Păcat că faci asta tocmai în apărarea Justiției. A statului de drept.

Probabil că pe conducătorii acestui partid îi doare inima de bieții lor ”susținători”, și le-a crăpat deja obrazul de umilința acestor oameni, cu siguranță își fac procese de conștiință și sunt măcinați de vinovăție. Vor renunța în curând la toate actele de corupție, și nu în ultimul rând, vor ceda Puterea celor care au dovedit înaltă moralitate și erudiție.

Scopul nostru este unul bun. Onest. Just. Am ieșit în stradă cu sutele de mii. Peste tot în țară. Am fost un exemplu de decență. În urma noastră au rămas străzile curate. Iar mesajul transmis a fost unanim. Apoi, încet-încet ne-am lăsat purtați de val. De valul lor, al celor cărora tocmai le contestăm valorile. Mă rog, le reclamăm lipsa valorilor. Pur și simplu ne pierdem pe drum. Intrăm în aceeași horă a grotescului. Scopul scuză mijloacele – zic tot mai mulți, sau cel puțin așa acționează. Cică ne-am descurajat cu ieșitul în stradă. Că nu rezolvăm nimic, că ne mai și bat jandarmii, e nasoală. Apoi.. cât să tot ieși? Doar nu te muți în stradă. Avem și noi casă, masă, familie, serviciu, concedii, o viață de trăit. Dar nu, n-am cedat, nici vorbă. Doar dăm cu pietre zi de zi în nemernici. Virtual. Pe limba lor. Dăm și în ai noștri. Că Dreptatea trebuie implementată cu lecții de bună conduită. Noi suntem miejii marilor adevăruri. Noi știm cine sunt vinovații, care sunt lecțiile, și mai ales cum arată o lume ideală. Strigăm asta pe toate ulițele, deci sigur știm multe. Asta pare să ne îndreptățească să facem tot felul de mizerii. Iar acesta este un tablou trist. Tare trist. Compus din milioane de oameni necăjiți. Nu, nu doar aceia care vin cu autocarele. Căci noi, noi – lupii moraliști suntem mai necăjiți ca ei. Nu era concurs de mojicie. Nu de la asta ne-am luat. Nu știu dacă mai înțeleg unde vrem să ajungem. Nu știu dacă mai cred că avem o destinație finală. Nu știu dacă mai cred că suntem o mulțime de oameni cu valori, sau doar cred că suntem o mulțime de oameni rătăciți în toate direcțiile. Ca întotdeauna, de altfel. Istoria, prieteni. Suntem un popor care, în condiții de represiune, în loc să se grupeze, s-a dezbinat. Am supraviețuit vânzându-ne unii pe alții. Trădându-ne. Nu e mult de atunci. E tare puțin. Mai țineți minte? Cum ne feream să vorbim despre orice, știind că sunt turnători peste tot, că oricare dintre prietenii noștri poate fi unul, că pereții au și ochi și urechi? Tot noi suntem ăia.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.