Sharing is caring!

Trăim într-o lume nebună. Din ce în ce mai nebună. Frivolitate, superficialitate, abuz. Toate învăluite frumos în acest aer de dezvoltare personală, spiritualitate, iluminare chiar. L-am mutat pe Dumnezeu de pe norul pufos, în bisericuțe de lemn, și i-am înlocuit toiagul cu bumerangul. Cică suntem mai profunzi de-acum. Săracii de noi. Superficialitate, abuz. Frivolitate. Mergem pe cartea iluminării. Cică iluminatul e detașat. Numărul psihopaților a crescut. Detașarea e ușor de confundat cu lipsa empatiei. Iar lipsa empatiei este ridicată la rang de virtute. Ne tulburăm personalitățile, și ceea ce este și mai grav este că tulburăm personalitățile copiilor noștri. Contribuim activ la schimbarea paradigmei. Dar schimbarea nu înseamnă neapărat progres. Toate aceste cursuri de parenting organizate de oameni mai mult sau mai puțin specializați în ceva, orice – ne-au adus în pragul ridicolului absolut. Am ajuns să ”respectăm liberul arbitru” la copii de doi – trei ani. Adică îi ignorăm cu brio, sub acoperământul comod al teoriilor parentingului modern. Când ajung la vârsta la care au cu adevărat nevoie de respectarea liberului arbitru… noi suntem deja secați de resurse interioare, ne-au mâncat ficații. Așa că le ”impunem limite”. Rețeta sigură a eșecului. Nu pe propria piele exclusiv, ci mai ales pe pielea copiilor. Nu doar a copiilor noștri, ci și a copiilor altora. Căci copiii interacționează unii cu alții, se descoperă împreună, se influențează. I-am împărțit în victime și agresori. Fenomenul de bullying a luat amploare. Teoriile frumoase au creat generații denaturate. Noi ne spălăm pe mâini cu nesimțire: de vină sunt profesorii de la școală, mediul, guvernul, haștagiștii, pomanagiii, consiliul europei, americanii, rușii, dracul, extratereștrii. Mare, tot mai mare nesimțirea. Matricea copiilor noștri suntem noi. Doar noi. Vorba aia ”cum îl crești așa îl ai” n-ar trebui să expire niciodată. Iar pentru creșterea copilului nicio școală nu-i mai bună ca iubirea și bunul simț personal. Implicarea, nu ignorarea. Relaționarea, nu aruncarea în n cursuri menite să ne ia de pe umeri propriile responsabilități. Sunt de neînlocuit. Nimeni, niciodată nu-i va oferi copilului tău ceva care să compenseze lipsa atenției tale. Între două ședințe cu părinții, în care suntem informați că ”îngerașul” nostru chinuie alți copii, noi facem pe deștepții pe rețelele de socializare, cică România este o țară de căcat și nu o să ajungem nici în 50 de ani la nivelul europenilor. Așa este. Numai că vina nu este a ”sistemului”. Când spui ”sistemul” pare așa o chestie extrem de îndepărtată. Un organism străin de propriile contribuții. Iar asta este prima dovadă a propriilor lacune. Sistemul suntem noi. Nu alții, nu altundeva. Noi împreună. Adică și tu împreună cu mine. Țara ta e de căcat? Dacă așa consideri să vorbești despre țara ta, probabil că același respect îl ai și față de părinții tăi, și față de copiii tăi. A nu se confunda respectul cu ignorarea, în numele unei libertăți prost, tare prost înțelese. În loc să ne crape obrazul de rușine când suntem informați cu privire la abuzurile comise de propriile progenituri, noi luăm poziția țâfnosului. Ne apărăm propriile eșecuri și nu ezităm să jignim, să amenințăm, să persiflăm. Ne ducem acasă și ne mândrim la prietenii noștri că ăla micu e mare smardoi la el în clasă, și cum am pus-o la punct pe mama unui fătălău care se plânge ca o p…dă. ”Ăla micu” aude calificativele și bagă la minte. E bine-așa. E foarte bine. Se duce la școală și sparge normele. Nu la învățat. La umilit și agresat. Poate că într-o bună zi va da de unul mai tare-n mușchi ca el. Și atunci să nu ne revoltăm. Să nu amenințăm, să nu jignim, să nu căutăm ”dreptate”. Să nu uităm că ”ăla micu” e tot un smardoi, ca ”ăsta micu”. Părinții lui, la rândul lor se vor duce acasă și se vor lăuda la prietenii lor. Păi nu? Așa se face. Parenting modern. De parcă parentingul ăsta e ca un fel de job, respecți o schemă, faci câteva mantre la copil, și gata, ai scăpat. Dar bietul copil nu-i o mașină. E un copil. E copilul tău. Pe tine te divinizează, și tot ce faci, și tot ce spui, și tot ce ești – va fi copiat. Unele voluntar, unele involuntar. Unele de plăcere, unele din durere. Degeaba-i spui din gură teorii frumoase, la fel de bine poți să taci, dacă acțiunile tale sunt în opoziție cu frumoasele teorii. Copilul va copia ce ești, nu ce spui. Iar noi nu mai suntem. Nu mai avem timp să fim. Trăim într-o lume nebună. Frivolitate, artificialitate. Abuz. Vorbim despre ”profunzime” cu discursul psihopatului, ne apărăm frivolitatea cu orice preț, abuzăm. Nu mai avem timp să aprofundăm, trăim un apogeu al consumerismului. Am devenit experți din trei articole de pe net, și alea agramate. Acum suntem experți în tot. Din spatele unui ecran plat ne vine tot mai ușor să trișăm, să mințim, să rănim, să umilim. Pentru că nu ne mai privim în ochi, nu ne mai atingem, nu ne mai auzim. Suntem doar noi în raport cu niște imagini mai mult sau mai puțin reale. Trăim într-o superficialitate extinsă și asta ne anulează profunzimile. Nu vorba, ci fapta. Iar copiii noștri sunt extensiile noastre. Degeaba ne dăm ochii peste cap când facem pe deștepții virtual. Discursurile noastre aruncate (adesea) nearticulat, cu dezacorduri, în spațiile publice – sunt doar niște clișee. Vorbim despre turmă cu superioritatea nătângului. Noi behăim exact ca celelalte oi, acesta este valul.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.