Sharing is caring!

Recunosc. Nu sunt o tipă romantică. Clar nu tipul care să deguste vreodată cuvinte multe, toate alese cu grijă, care să formeze discursuri siropoase. La mine e invers. Dacă reușesc din maxim două fraze scurte să-ți explic facerea lumii – e semn că suntem super intimi. Am prieteni cu care nici nu mă salut când sun la telefon. Intru direct în ce am de zis, ca și când oricum am fost împreună tot timpul. Poate nu ne-am văzut de-o săptămână. Nu contează. Mi se pare absolut inutil și lipsit de sens să ne poticnim în tot felul de protocoale. La lucru sunt la fel. Cu diferența că, de cele mai multe ori salut. Dar consider că-mi respect colegii fiind succintă. Suntem destul de ocupați. Dacă eu te țin jumătate de oră să mă introduc, și încă jumate să-ți zic ce vreau, înseamnă că mi se rupe de munca ta. Și nu mi se rupe. Dacă vreau să povestesc cu tine jumătate de oră – te invit la masă. Sau la cafea. Dar nici trei ore dacă povestim, n-o să mă auzi împopoțonându-mi frazele ca un păun în călduri. Not my style. Nu-s poietă. N-am stofă. Lemn. N-o zic ca pe o laudă. Ca și când, mamă, ce tare sunt eu, ca mine mai rar. O zic așa, să știm de unde pornim. Adică cine are opiniile de mai jos.

Pe mine mă descurajează discursurile în conversație. Vreau imediat să dau înapoi, să plec, să apuc să răspund cu o frază închisă și să-mi iau tălpășița. Mulțumesc, dar nu, mulțumesc. Chestia e că, în cazurile astea – mai greu prinzi șansa să răspunzi. De fapt, ce-i în capul tău? Ce te face să crezi că cineva are nevoie de opinia ta? Tu ești acolo ca să asculți. Să dai din cap, eventual. Dar discret, să nu-și piardă ideea interlocutorul. Care interlocutor? The one and only. Unicul. Buricul acestui pământ. Are atâtea de zis. Fiecare cuvânt este de-o importanță nemaiîntâlnită. Vitală. Poate de aceea și le și ornează, să fie, cu înflorituri. Mă sperie înfloriturile. De cele mai multe ori aduc după ele dezacorduri și articulări dramatice.

Aveam, pe vremuri, o nou-venită într-un cerc de prieteni, care – cum mă prindea, cum mă sechestra. Când începea să vorbească, turuia ore-ntregi. Fără întrerupere. Pe vremea aia încă eram de o politețe soră cu prostia. Când reușeam să plec, simțeam că mă târâi prin mine. Eram stoarsă. Acum reușesc să depistez agresorii din vreme și să evit contactul. În caz de forță majoră, am învățat chiar să întrerup brutal și să plec. Nu înainte de a-mi cere, politicos, scuze. Dau și de situații în care pur și simplu omul nu mă aude. Pentru că e fascinat de propriul discurs. Pe care mi-l vâră cu japca pe gât. În aceste situații îl ating. Instinctual, ating antebrațul. Ăsta e un loc al agresivității. Dacă ai să te observi, vei vedea că în momentele în care ești nervos sau mânios, dar situația îți impune să te cenzurezi, îți vei atinge antebrațul. De asemenea, atunci când încerci să calmezi pe cineva, prima atingere va fi pe antebrațul interlocutorului. Să calmezi în sensul agresivității cuiva.

Na. O zisei. Aceasta este o formă de agresiune. Oamenii care turuie ca morile stricate și nu ca să turuiți împreună, ci ca să fie auziți, sunt agresivi. Se numesc vampiri energetici. Adică te sug de energie, te vlăguiesc. Apelează cu nesimțire la bunul tău simț, și te bombardează cu informații cu care nu contează dacă rezonezi. Contează doar să se reverse asupra ta. Să-și expună Eul. Să te inunde cu el. Tot pățitu-i priceput. Așa că pot să zic asta: este în regulă să nu dorești să fii acolo. Este în regulă să întrerupi, să închizi, să pleci. Decent, politicos, dar ferm. Este în regulă să pleci de oriunde nu îți este bine. Politețea nu înseamnă martiriu. Politețea înseamnă respect, amabilitate în raport cu semenii tăi. Ideală este reciprocitatea. Și dacă nu e reciproc, respectuos poți ieși din situații în care nu ești confortabil. Dacă nu ești confortabil acolo, înseamnă că politețea ta este ignorată sau exploatată.

Este perfect în regulă să pui stop în momentul în care ceva te incomodează. Orice. Oricine. De cele mai multe ori nu vrei să superi pe nimeni. Mă rog, eu. Eu, de cele mai multe ori nu am vrut să supăr pe nimeni. Am avut o copilărie nefericită, deci am empatizat cu câinii vagabonzi, cu pisicile fără adăpost, am fost mama tuturor orfanilor, salvatoarea planetei. Desigur, n-am salvat pe nimeni niciodată de la nimic. Ăla care mă agresează pe mine n-are nevoie de ajutorul meu. O face destul de bine și fără susținerea mea. Ne-supăratul ăsta are limitele sale. Pragurile sale liminale, cum ar veni. Nu-l duci la paroxism. Dacă te lovește cineva – te ferești, nu e ca și când, pentru că ești politicos și nu vrei să superi – tu stai să ți-o iei. Tot agresivitate, dar fizică. Astalaltă e psihică. Adică nu o vezi, dar o simți mai tare. Nimeni nu are dreptul să agreseze psihic pe nimeni. Dar asta este o chestie pe care nu prea o învățăm pe niciunde. Pe pielea noastră învățăm. La figurat, că urmele se lasă-n psihic. Dar și la propriu. Că somatizăm.

Hai c-am turuit cam mult. Și încă n-am scăpat de tot de complexul salvatorului. Ești bine, da?

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.