Sharing is caring!

Era în urmă cu mulți ani ce vă povestesc acum. Și specific asta pentru toți cei care își imaginează că prin ce trec ei acum este ceva… ”cea mai nouă melodie, fără număr”. M-aș fi bucurat să-mi spună și mie cineva tot ce scriu eu acum, însă cred că Dumnezeul meu a hotărât ca eu să le învăț pe toate pe pielea mea. Nu-i bai, am un ten sănătos.

Așa cum v-am mai povestit, copilăria mea a fost învăluită într-un aer de ocultism, ezoterism. Eram familiarizată cu tehnici, cu însemnătăți, cu tripuri. Și când zic ”tripuri” – nu mă refer la flagelul acestei perioade – drogurile. Nu m-am drogat, nu mi-am dorit să mă droghez, nu am simțit niciodată nevoia să-mi alterez percepțiile în halucinații. Asta nu înseamnă că nu am experimentat momente de modificare a stării de conștiință. Expandare, să-i spunem. Poate că așa se numește situația în care vezi, auzi și poți mai mult decât în mod obișnuit, în condițiile în care îți menții coerența, nu intri în povești fragmentate, care să nu aibă legătură cu realitatea.

Copilăria. Cu tot cu adolescență.

Apoi, aveam peste douăzeci când l-am visat pe acest domn profesor care-mi prezenta o clinică și insista să rețin cât mai mult, că e important. Domnul Jung. Despre care în viața mea auzisem, desigur, dar așa, ca tot ignorantul. Adică mai nimic. Știam că fusese ceva psiholog sau psihiatru care făcuse niște descoperiri sau ceva în domeniu, unul dintre cele două domenii, și care era clar într-un război de idei cu altul, Freud, la fel de celebru. Cam la asta se limita cunoașterea mea de dinainte de vis. Și dimineață, la cafea, în timp ce mă auto-miștocam din cauza visului, zicându-mi că subconștientul meu încearcă să-mi transmită pe toate căile că am nevoie de un consult, după ce am epuizat toate glumele de autopersiflare de care eram capabilă, mi-am zis să-l caut pe internet, să văd cum arată în realitate. În realitate omul arăta exact ca în visul meu. Adică l-am visat pe el – el, pe care nu-l văzusem în viața mea. Asta m-a marcat, astfel încât am început să-i caut operele, și în următoarele luni s-au produs niște schimbări de paradigmă în viața mea. Locuiam undeva în Spania, aproape de mare, și hotărâsem inițial că nu mă voi mai întoarce acasă. Aveam viața oarecum trasată în linii mari. În perioada aia nu lucram, aveam tot timpul din lume numai pentru mine, și în cea mai mare parte a timpului eram singură. Așa că am început să citesc, mult. Jung. Era ca un făcut, nu întâmpinam nicio barieră în a obține orice scriere a sa fără un minim efort. Aproape că-mi veneau singure. Era un fel de paradox în capul meu. Tot ce citeam îmi era foarte familiar și în același timp foarte străin. Mă rog, după un timp am hotărât că mă voi întoarce acasă și voi mai face o școală – psihologia. Așa am făcut, și așa a început călătoria mea în cele mai frumoase și cele mai periculoase locuri din propriul univers. Toate câte-mi erau în mine până atunci căpătau sensuri la care nu fusesem deschisă până atunci, în ciuda non-conformismului meu de-o viață. Adică tot ce înțelesesem până atunci – de-acum se contura cu mai multă maturitate, cumva. Desigur, nu la școală găseam cele mai mari revelații, la școală eram la baze, acasă aprofundam chestii pe care nici la terminarea școlii nu aveam să le achiziționez, ci, poate, la formări ulterioare. Asta nu înseamnă că școala îmi era inutilă, nu asta vreau să spun, niciodată. Fără bazele aprofundate cu niște profesori super-minunați, niciodată nu aș fi înțeles pe deplin chestiile alea complicate pe care le studiam acasă, individual. Am fost norocoasă, asta-i clar. Am avut câțiva profi care mi-au înțeles setea de înțelegere, și m-au hrănit de câte ori îmi era foame. M-au luat așa, în cercul lor cumva, nu mi-au tăiat niciodată aripile. Și asta contează. Mereu. Pentru oricine în lumea asta.

În teorie ar fi trebuit să fie două domenii în contradicție pentru mine. Psihologia și ocultismul copilăriei mele. Nu în teorie – teorie. În teoria bezmetică a celor care propagă în spațiul public tot felul de …. nimicuri. E plină lumea de maeștri în zilele noastre. În fine, nu au fost. În contradicție. Dimpotrivă. pe unul l-am înțeles mai repede tocmai pentru că îl stăpâneam pe celălalt. Pe unul l-am înțeles mai bine, tocmai pentru că începeam să-l văd pe celălalt.

Asta nu înseamnă că am fost această revelație mondială a psihismului. Dadeunde. Ioi. Trei cărți pot scrie detașat numai despre propriile nătângisme. Râzi cu lacrimi sau plângi, depinde de tine. În sfârșit ajung unde vreau. M-am lungit azi. Trebuia să fac introducerea asta. Pentru tine care te vrei pe o Cale și ești tare cuprins momentan de o duzină de teorii super-iluminate. Și poate nimerești fix aici, la mine, păcătoasa. Persiflând acest curent în care tu ești total dedicat momentan. Bine că ești. Foarte bine. Drum lin îți doresc. Și limpede. Fie-vă limpezi drumurile.

”Lumină și iubire”. Noul clișeu. Sau, mă rog, vechiul deja, care se toooooot lungește, nu se mai schimbă stereotipul. Cum ai o problemă – pac ”Lumină și iubire” pe tot. Prinsesem și eu chestia asta la început. Mi se părea revelația vieții. Mi se părea că tot ce învăț în ultimii ani este vax pe lângă simpla asta chestiuță. Lumina și iubirea peste tot. De nu dădeam cu lumină și iubire… mai ca popa cu agheasma. Zici că-mi patinase mintea și mă blocasem acolo, era pe repeat. Dădeam la toți și peste tot, dar în special la dușmani. La ăia – porție dublă. Deci, Lumină și Iubire, tată. Și Iertare. Să nu cumva să uit de Iertare. Păi devenisem maestră în Iertări. Eram în stare să iert întreaga omenire pentru propria-i existență. Om mai pios ca mine greu găseai. Eram super-determinată să produc miracole, să schimb lumea, să creez un loc mai bun pentru copiii noștri, ce mai, concuram la greu cu Însuși Bărbosul. Eram o mașină de iertat pe bandă, cu Lumină și Iubire, desigur. Știi cum e când te julești în genunchi și pui un plasture acolo, că așa se face? No, cam așa eram io cu Lumina și Iubirea. Și Iertarea. Interesant este că, odată cu chestia asta, numai ”bube” găseam în jurul meu. Crezi că mă prindeam că-i ceva putred la mijloc? Fii serios. Le dădeam la toate sensuri dintre cele mai amuzante. Mai ridicolă ca atunci n-am putut să fiu vreodată. Găsisem în Lumină și Iubire înlocuitorul perfect pentru clasicul ”tu-ți ceapa mă-tii”, știi cum zic? Îmi și fusese cumva inoculată ideea că în formula asta oricum dau ”na-na” mai tare decât cu clasicul ”-te naibii”. Așa că mă transformasem în această ”luptătoare a luminii”, și, oricât de clar văd acum contradicția din termeni, pe atunci eram perfect convinsă că așa stau lucrurile. Mintea mea asta dorea să înțeleagă. Era cel mai comod loc din câte întâlnise vreodată.

M-am trezit, la un moment dat, din nebunie. Poate aș mai fi rămas mult și bine acolo, era confortabil. Numai că viața mie nu mi-a lăsat aproape niciodată spații comode. Partea proastă e că, eu când primesc bobârnace – primesc de-alea grosolane. Partea bună e că, atunci când primesc bobârnace – am bunul-simț să înțeleg instant că nu sunt pe Cale. C-am deviat pe arătură. Partea proastă mai e că, probabil nu voi putea scrie niciodată despre bobârnacele alea mari cu revelațiile din ele. Partea bună e, desigur, că pot scrie și-așa, destule.

Așa. Lumina și Iubirea. Iertarea. Să știi că, astea, dincolo de concepte – reprezintă Ceva. Ceva ce nu trebuie niciodată să se limiteze la o mantră spusă că așa trebuie. ca să fie bine, ca să nu fie rău. Că vorbim de Bine. Că noi toți asta căutăm, în fond, nu? Binele. Să ne fie bine. Și pe calea asta a propriei deveniri, în drumul nostru către Bine, aflăm că există niște ”unelte” care nu dau greș niciodată. Gen – ”dai cu iertare”, sau ”dai cu lumină și iubire”. Și asta cred că încurcă omul. Pe mine m-a încurcat foarte tare. Lumina și iubirea nu sunt niciodată unelte. Lumina este rezultatul. Iubirea înseamnă lumină. Cu cât mai pură iubirea, cu atât mai strălucitoare lumina. Cu cât mai strălucitoare lumina, cu atât mai amplă starea de înțelegere, de acceptare. Un fel de iertare, dar mai mult decât în sensul acela clasic, gen ”pace-pace între două dobitoace”. Nu e important să ne pupăm toți în bot, e important doar să fim din ce în ce mai liberi de poverile celorlalți, eliberându-i la rândul nostru de propriile poveri. Asta e lumina. Asta e iubirea. Eliberarea semenilor noștri de propriile poveri. Și asta vine în măsura în care noi înșine ne eliberăm de poverile altora. Și asta vine în măsura în care suntem dispuși să pierdem. Mult. De toate. Chestii ce țin de imaginea propriului Eu, în general. Nu pierde nimeni nimic, în realitate. Dar asta este senzația inițială. Iar tu, căutând Calea, ești dispus să pierzi chestii, sau nu ești. Atunci când ești dispus – te-ai pus pe drum. În general, la început – nu ești. Ești fascinat mai degrabă de chestiile pe care le poți câștiga. De imaginea de sine pe care ți-o poți construi. De propria importanță. Iată, e important să te iubești pe tine, deci în sfârșit poți să fii egoist fără teama de judecată. Te dezvolți personal, ești tare. La o adică, închizi orice contră cu Lumină și Iubire. Păi nu?

Păi nu. Sigur că e foarte important să te iubești pe tine. Sigur că niciodată nu poți iubi alte persoane dacă pe tine însuți nu te iubești, sigur că ceilalți te iubesc numai în măsura în care te iubești tu. Dar nu despre acel fel de iubire este vorba, ci despre o stare mai complexă, înțeleasă în timp, una care sfidează teoriile și limitele limbajului vorbit sau scris. O stare a ta cu tine, una cât mai armonioasă. Nu să îți cauți Lumina, să încerci s-o simulezi cu orice preț, ci să te detașezi de toate etichetele posibile. Să renunți la ele din ce în ce mai mult. Vine în timp, nu vine niciodată dintr-o dată, sau în trei-pași-simpli. Îți dai seama că ești pe-acolo când nu mai simți nevoia să ”dai cu lumină și iubire”. De fapt când nu mai simți nevoia, punct. E întuneric în zona asta la mine? Na. E lumină? Na. Egal. Adică nu se destramă lumile, nici cu eticheta aia, nici cu aia. Când nu se mai destramă lumile – atunci am depășit starea de nevoie a Eului de validare. E gata-copt. Vezi dincolo de limitările lui. Nu înseamnă că trebuie să-ți distrugi Eul, doamne-ferește. Ferește-te de maeștrii care-ți zic asta. Sunt cei mai tâmpiți. Nu e vorba de distrugere, te-ai născut cu mecanismul ăsta cognitiv, rezultă că își are rostul. Ideea este să fii dispus să perzi cât mai multe limitări. Să lărgești barierele cu care se tot înconjoară acest Eu, în semn de protecție. Să trăiești din ce în ce mai liniștit pe interior, fără teama de moarte, de sfârșit, de apocalipsă. Că asta e problema Eului crud, necopt: nu se știe, și, neștiindu-se, se crede în picaj la orice mic impas, e ca atunci când pășești pe întuneric într-un loc străin, faci pași foarte mici, ții mâinile – barieră în jurul corpului tău, tatonezi cu ele, fiind în orice clipă pregătit să te oprești, să eviți un dezastru. Să nu te lovești, să nu te împiedici, să nu te arzi, să nu dai peste vreo creatură care mușcă, înțeapă, rănește. Soluția nu este să te sinucizi tu pe tine care mergi în întuneric, ci să-ți faci curaj, să continui, să ai încredere în tine și în viață, doar puțin, foarte puțin, pentru că, în cel mai scurt timp vei observa că ochii tăi se adaptează întunericului și începi să vezi din ce în ce mai bine. Adică vine Lumina cumva. Nu vine c-ai zis tu din gură mantra norocoasă, vine pentru că așa suntem construiți, trebuie doar să ai încredere și răbdare. În loc să vezi pericole peste tot – să te relaxezi. Nu e important să fugi ca un atlet pe întuneric, e important să ajungi unde dorești – fără să te rănești și fără să distrugi totul în jur. E adevărat, cuvintele au putere, o putere nebănuită, dar nu ele singure, ci cu tot cu emoția din spatele lor, iar dacă tu spui ”Lumină și Iubire” în timp ce strângi maxilarul de necaz, ei bine, emoția din spatele acestor frumoase cuvinte îți va aduce în viață exact ce proiectezi. Și nu-i păcat? Nu-i păcat ca din cele mai bune intenții să ajungem să naștem monștri?

Să știi că, atunci când începi să te iubești pe tine – nu e atunci când te uiți în oglindă și te scuipi să nu te deochi, nu e atunci când te simți nevoit să lupți cu alții pentru chestii care țin de importanța Eului tău, nu e atunci când ești în opoziție cu Lumea din orice punct de vedere. Atunci NU te iubești. Atunci ești doar dădaca unui mic neputincios care are nevoie de apărare pentru că e mereu îmbufnat și pus pe harță. Care are nevoie ca lumea să-l trateze cu grijă, nu cumva să se spargă. Când te iubești pe tine ești echilibrat, ochii tăi deja sunt obișnuiți cu întunericul, s-au adaptat, nu te mai simți amenințat la fiecare mic pas, lumea a devenit un loc sigur pentru tine. Iubirea nu e despre a te admira singur în oglindă, ăla e narcisism din orice poziție. Iubirea e despre înțelegere și echilibru. Cu cât te înțelegi pe tine mai clar, cu atât mai slab apetitul către etichete, cu atât mai armonioasă relația cu Lumea. Armonioasă. Nu patetică. Armonioasă.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.