Sharing is caring!

Am venit acasă pentru două zile, maxim trei. Mă întorc negreșit în sătucul vieții mele, știți voi, munte, liniște, aer, niciun semnal la nimic, nici măcar cablu tv. Ca s-o iau pe Maya m-am întors, altfel nici prin cap nu-mi trecea drumul ăsta. E cald și bine acolo. Este o oază de speranță – așa îmi plăcea să cred în ultimii ani. Dar greșesc. Dacă pustietatea este oaza de speranță, atunci nu există așa ceva. Suntem pierduți.

De fiecare dată când mă întorc de acolo, mi-e teamă să deschid televizorul. Iar în ultima vreme mi-e tot mai greu să intru pe facebook, o fac tot mai rar. N-am devenit imună la prostie și răutate. Nici nu-mi doresc să devin. Ar însemna să mă alătur, să colaborez. Știi, tăcerea ta, ne-facerea este mai rea decât răul. Că-l validezi, necombătându-l. Ajuți prin nepăsarea ta la instaurarea unei idei de normalitate a acestuia. Așa e natura firii omului. Se adaptează mulțimii. Suntem ființe sociale. Ne formăm unii pe alții, ne influențăm, ne contopim, sau suntem contopiți de la început, și numai un mecanism cognitiv special ne face să credem că suntem despărțiți o clipă.

Nu doresc să ating niciodată nivelul acela de dezgust care să mă facă să renunț să contribui efectiv la contrabalansarea acestei balanțe care atârnă tot mai greu în partea haosului, a mizeriei, a balastului emoțional, a impulsului primar. Deși mă bate tot mai des gândul să las tot și să mă mut cu totul în sătuc. Încă nu e vremea retragerii. Sunt tânără și puternică. Am cumulat o urmișoară de înțelepciune, și vreau s-o sădesc în copilul meu, în lume, în aerul poluat de urbe. Nu sunt un exemplu de urmat, dar cu siguranță pot puncta uneori un contraexemplu într-o mare de nebunie într-un proces continuu de extindere. Toți ar trebui să facem asta, în loc să ne punem cenușă în cap, pe principiul ”asta e”. Nu ASTA e, că nimic nu e bătut în cuie, totul e supus schimbării, totul, totul, totul. În fiecare clipă, cu fiecare contribuție adusă întregului, ca o lucrare de artă, adaugi undeva, tai altundeva, șlefuiești într-o parte, se construiește.

Important este să contribui și tu la perpetua formare a lumii în care trăiești. Cu ce poți tu, cu ce ai tu, nimic exagerat, nimic forțat. Simplitatea e regină. În tot. Avem nevoie unii de alții, așa suntem construiți. Și atunci, este important să avem în cap tot timpul că lumea nu ne datorează nouă nimic din ceea ce noi nu-i datorăm ei. Adică firul are două capete. Primim, dar și dăm. Noi cu datul stăm mai prost. Din ce în ce mai prost. Nici măcar la copiii noștri nu le mai dăm, că cică ”liberul arbitru”. Dar acest liber arbitru își are vremea sa, procesul său de metamorfoză. Natura e inteligentă, îți lasă de înțeles că e de datoria ta să-l educi, prin simplul fapt că se naște din tine. Se naște din tine și e complet neajutorat la început. Tu îl hrănești cu mâncare și iubire, și niciodată nu mă hotărăsc care e mai importantă: mâncarea sau iubirea. Că iubirea e hrana sufletească, iar noi suntem ființe cu o structură complexă, sufletul e centrul acestei magnifice creații, sau poate miezul ei. Știința acceptă din ce în ce mai mult că rana sufletească produce răni în trup, și invers, pacea din suflet e făcătoare de minuni. Dar pentru ca sufletul să simtă pace, bucurie, bun, fiecare copil din lumea asta trebuie hrănit cu hrană vie. Iubire și informație. Căci el se adaptează, așa e-n legea firii. Copiii care se nasc în triburi trăiesc diferit față de copiii care se nasc în societăți tehnologizate, și așa e normal, dar ca să fie adaptați la mediul în care vor trăi o viață de om, părinții lor, familiile lor îi educă, le arată binele și răul, le hrănesc trupulețele și mințișoarele și suflețelele, să fie cât mai pregătiți, cât mai confortabili cu Lumea, atunci când se vor integra, atunci când vor avea un discernământ al lor și un liber arbitru de respectat.

Avem nevoie unii de alții, așa suntem construiți. nu putem să închidem ochii la nimic, atâta vreme cât avem pretenția și nevoia ca Lumea să ne ofere nouă drepturi și privilegii. Avem și obligații. Responsabilități. Noi, fiecare dintre noi – suntem Lumea pentru ceilalți. Parte din Lume. Poate că o parte foarte importantă la un moment dat, indiferent cine suntem. Vitală. De cele mai multe ori chiar nu ne pasă. Sună criminal, vreau să șterg asta, dar nu pot, pentru că este un adevăr. Nu-ne-pa-să. Nu suntem educați să ne pese, societatea nu investește în educația păsării, iar noi suntem niște generații de sacrificiu, sau poate că era o alegere a noastră dacă e vorba de sacrificiu sau bucuria creației. Înclin să cred că e vorba de alegere. Că această energie socială stagnează de multe zeci de ani, de pe vremea când durerea putea să ne unească, dar ne-a dezbinat. De frică și de foame cei mai mulți au ales dezbinarea, trădarea, ”turnatul”. O zonă de confort foarte inconfortabilă, din care nu am depus niciun efort să ieșim. Jumătate din țară a emigrat în toate colțurile lumii, și cealaltă jumătate tânjește la civilizația de peste hotare. Tânjește. Dar nu mișcă un deget. Să facă Lumea, dar parcă ne patinează mintea, niciodată nu părem să ne treacă prin cap că Lumea suntem noi. Suntem cu toții ca leneșul lui Creangă. ”Muieți îs posmagii?”

Nu, deștepților, nu mă interesează că știam în ce lume trăiesc, mă interesează să vorbesc despre ceea ce cu toții știm, mă interesează să contrabalansez cu fiecare ocazie această balanță ce înclină tot mai greu în întunericul rațiunii. Ceea ce revine în responsabilitatea tuturor. Lumea nu-mi datorează nimic din ceea ce nu-i datorez eu ei.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.