Sharing is caring!

Când a sunat Alexandra la 112, eu eram la sat, departe de orice mijloc de informare media. Am pierdut startul. Revenisem în oraș pentru o scurtă perioadă, urmând să plec din nou departe de informații. Astfel că, pentru mine, din start – acest caz are lacune în coerență. Adică eu am lacune în a pune cap la cap chestii. Cert este că m-a afectat profund. Nu am să îmi bag în față condiția de mamă. Și dacă nu aș fi fost, tot așa aș fi simțit. Toată paleta de dizarmonii interioare. De la durere pentru fete, compasiune pentru familiile lor, până la revoltă viscerală față de tot sistemul ăsta putred de protecție socială. Și nu numai. Față de societate în sine. Și am un milion de întrebări în cap cu care mă culc în fiecare seară și mă trezesc în fiecare dimineață. Din milionul ăsta de întrebări, una mă tulbură până la somatizare. De ce am ajuns oare să lovim în familia Alexandrei? Adică… ce, ce, ce am pierdut în perioadele în care nu am fost online?? Ce puteam să pierd atât de important, încât să justifice miștourile grețoase pe care le văd zilnic, încă din primele zile ale dispariției Alexandrei – la adresa unchiului ei??

Habar n-am avut cine este Cumpănașu, am aflat între timp, dar, sincer, nici nu mi-a trecut prin cap să mă intereseze. Dar deloc. Oricine ar fi – eu l-am văzut la televizor în postura omului lovit greu, dar greu de soartă. Greu, greu, imposibil de greu. Adică nu cred că cineva vrea să-și imagineze cum e să fii în locul său. Am și eu nepoți de verișoare. O clipită să mă pun în locul omului – și mi se rupe inima, mă drenează de energie.

Și nu reușesc să înțeleg. Nu… și nu. Pur și simplu nu. Îmi patinează mintea. De ce, cum, ce poate determina pe cineva să lovească un om deja căzut? Băi, nici să nu aud că e nu-știu-cine care a făcut nu-știu-ce. Pe bune, e scârbos, e inuman, e sociopat. Putea să fie Dragnea însuși, și tot îl compătimeam. Tot nu mi-aș fi permis o clipă să-mi bat …. pana de el și de durerea lui și a familiei. Băi, nu! Toate au o limită, chiar TOATE au o limită. Nimeni, dar NIMENI în lumea asta nu merită să pățească așa ceva, absolut nimeni de pe fața pământului. Și nimeni, dar absolut nimeni de pe fața pământului nu este îndreptățit să lovească un om deja căzut. Repet, încă din primele zile am văzut postări în zeflemea despre Cumpănașu. N-am înțeles nimic, am crezut că e coincidență de nume, am refuzat să accept că oameni din lista mea de prieteni fac rahaturi de-astea. Ce legătură să aibă cu faptul că cineva din familia lui a pățit ceva dublu dramatic? Adică tragedia dispariției în sine, dublată de atitudinea operatorilor 112, a poliției, a procurorului… în fine, cred că toată lumea știe. E dincolo de revoltător. Că a ieșit public să aducă asta în atenția tuturor? Serios? Și dacă nu ieșea – ce s-ar fi ales de acest caz? Ah, rămânea unul dintre miile de cazuri abandonate într-un sertar de birou prăfuit? Adică, fiind o figură publică – nu avea dreptul să se plângă de propria tragedie? Nu avea dreptul să o mediatizeze? Dar ce drept avea, ia, ce drept avea tipul, ca persoană publică în lumea asta? Trebuia să rămână discret, eventual să nici nu se intereseze de propria dramă, așa încât lumea să nu-l acuze de dracu-știe ce campanie de imagine? Serios? Adică eu dacă, doamne-ferește, doamne ferește pățesc vreodată ceva – voi sta cuminte acasă și voi plânge în tăcere, așteptând ca lucrurile să se rezolve de la sine?? Dar tu, tu – oricine ești, I don t give a fuck, tu așa ai face? Ai sta acasă la tine și ai aștepta pe sfântu-așteaptă? Sau eu și cu tine suntem îndreptățiți să ne căutăm rezolvarea pe orice căi, însă nu și persoanele publice? Sau? Cum căcat gândiți? Ce poate fi în capul vostru, sau ce vă lipsește – de ați ajuns să nu mai țineți cont de nimic uman, în numele unui așa-zis spirit civic care nu are legătură cu nimic civilizat pe niciun plan? Pe niciun plan, bre. Pe niciun plan. dacă nu suntem oameni înainte de toate, nu suntem absolut nimic. Suntem zero. Zero barat. Nulități existențiale. Părerea mea. Și mi-o susțin până la moarte. Amin.

Am simțit nevoia să vă zic ce am pe suflet. Mă apăsa de multă vreme, și-mi făcea rău. Plus că n-aș fi eu dacă n-aș zice tot în față. Sper ca toți prietenii din lista mea să citească, indiferent de orientările lor politice, sociale, religioase, spirituale, psiho-emoționale, sexuale. Și sper să primesc cât mai multe unfriend-uri mai degrabă, le prefer comentariilor de orice fel. Nu există nicio altă față a lucrurilor care să conteze, decât asta pe care am zis-o. Nu e nimic de dezbătut aici.

E simplu. Un om a pățit o tragedie. Ceva ce, numai ca informație îmi dă fiori, nu vreau niciodată să știu cum e în papucii lui. Nu mă interesează cine e. Durerea nu are nici nume nici faimă publică. Ea mușcă din suflet exact la fel la toată lumea. Și în momentele sale de durere – nu mă interesează să-l plac sau să-l displac, nici activitatea sa profesională. Îl compătimesc sau nu. Treaba mea, cât mă ține pe mine inteligența emoțională. Dar îi respect durerea, punct.

Tu, care ești mai virtuos ca mine, probabil, n-ai nicio problemă să arunci piatra. Dar asta pentru că ești un norocos. Un fericit. Un binecuvântat. Nu știi gustul disperării, nu cunoști strânsoarea durerii. De-acolo, din locul ăla feeric al sufletului tău, te cred și pe tine. Le vezi așa cum ești. La revedere, drum bun în viață.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.