Sharing is caring!

Eram în parc. Părculeț de zonă, câteva aparate de huțuleală, bănci de jur-împrejur, și zeci de omuleți energici de toate categoriile de vârstă. Eu o aduceam pe Maya pentru categoria Juniori, își făcuse un cerc de prieteni, și, cum noi nu avem un ”spatele blocului” cu copii, am fost mai mult decât bucuroasă, cu atât mai mult cu cât era în vacanță. Se jucau frumos, se fugăreau, de îmbrățișau, se așezau în cerc la povești ca cei mari, mai-mare dragul să-i vezi.

Și într-o seară m-am dus cu Laura pe terasa alăturată parcului. Gard-în-gard, ca o continuare a parcului de fapt. Și-i spun Măiucăi să-mi facă cu mâna cât mai des, să nu o pierd din vedere, și stau la povești relaxată, și fac cu mâna din zece-n zece minute, și toate-s roz în capul meu. Și se întunecă, Maya mă roagă să mai stăm puțin, copiii încă au chef de joacă, și eu încă am chef de povesteală. Așa că ne lungim.

Și râdem, și zâmbim, și excavăm esența din toate mărunțișurile, și, la un moment dat, mă uit după jucăușa mea și n-o văd. Bine, era întuneric – beznă.

Mă ridic de la masă și mă duc în parc. Mă uit în stânga, în dreapta, în față, în spate, în mijloc, pe cărările de dincolo de băncile ce împrejmuiesc spațiul de joacă. Nimic. Mă uit, mă uit, mă uit. În afară de vreo doi copii plictisiți, nu văd decât câteva doamne pe bănci. Dacă sunt doamnele, sunt și copiii – îmi zic. Mă uit, mă uit, mă uit, mă uit, mă uit, mă uit. Caut! Toată lumea pare să mă vadă, însă nimeni, nimeni, ni-meni nu-mi spune nimic. Un nod mare și greu, gabarit depășit – mi se pune direct în stomac. Timpul se comprimă, la fel și spațiul, și-mi zic că nu-i tocmai ok să ies din mine în clipa asta. O dâră de transpirație rece mi se prelinge pe tâmplă, coboară, și mă agăț de ea să mă ancorez în realitatea fizică. Maya! Nimic. Asta nu e bine. Asta nu e bine deloc. Asta e total ne-bine. Maya! Nimic. Nici măcar doamnele de pe margine nu au nicio reacție. Încep să mă întreb dacă nu cumva am ieșit deja din mine, par invizibilă, par total inexistentă. Am o voce puternică, este o voce antrenată ani în șir în televiziune. Am o voce plină, eu când strig – se aude. Eu când strig – se umple spațiul de sunet, de ce sunt ignorată acum? Îmi vreau copilul înapoi, atât, să-mi văd copilul, să mă îndrume cineva spre copilul meu – și toată lumea scapă nevătămată, promit. Maya!!! Decid să fac o piruetă, trebuie să simt atmosfera la 360 de grade, să adulmec, să sniffui, îmi voi găsi copilul, punct. Punct. Niciun alt gând nu poate intra în zona asta, sunt un animal care tocmai prăduiește. Ajung la 180 de grade și mă opresc. Maya, ființă mică și perfectă, Maya, iubirea vieții mele, Maya, omuleț minunat, Maya stă dreaptă în fața ochilor mei, cu ochișorii căscați larg, cât să cuprindă două lumi întregi. Maya nu spune nimic, doar stă acolo în fața mea și asta-mi umple inima deshidratată. O strâng brusc și tare la piept să fiu sigură că nu-i halucinație, să fiu convinsă că niciunde în existența mea nu există dubiu cu privire la existența ei sau a mea fizică pe acest pământ. O miros, ca un animal de pradă, nu mă satur de mirosul ei, o miros pe gât, pe obraji, pe guriță, în adâncitura gâtului, e reală, totul e real, eu sunt în corpul meu, totul este perfect. Am iertat tot, tot, am iertat durerea, am iertat disperarea, am iertat orbirea, am iertat prăpastia din sufletul omului, am iertat femeile care au stat impasive la dezastrul existenței mele, am iertat iubirea pentru durerea din ea. Iubesc.

Măiuca mea, te iubesc, te iubesc mult, mult, mult de tot. Ești cea mai iubită ființă din lume, îți mulțumesc că exiști. Îți mulțumesc că te-am născut din mine, că pot să mă bucur și să mă nenorocesc, și să mă construiesc, și să mă descompun, și să mă îndumnezeiesc, ești lumina ochilor mei și iluminarea mea. Ești soarele din galaxia existenței mele, te ador cu sufletul, cu mintea, cu carnea, cu lumina și cu întunericul din mine. Întunericul din mine iubește cu tot atâta lumină ca și lumina însăși.

Nu știu, nu-știu unde a fost, dacă a fost acolo tot timpul și pur și simplu toată disperarea mea s-a produs pe un plan ne-fizic, Maya a adoptat rolul ”Mutulică”, nu știu, nu știu dacă a fost acolo tot timpul, dacă a venit între timp, dacă eu chiar am strigat numele ei și ea a fost acolo tot timpul, sau a apărut pentru strigătul meu, sau nici măcar nu am strigat cu voce, ci doar cu spiritul, cu un miez nevăzut, neauzit cu corpul niciunui om din lumea asta în afară de Ea, micuța mea scânteie de iubire. Nu-știu. Am mers cu ea în brațe la masă, pe terasa semi-obscură, și nu am întrebat-o pe Laura nimic, nici măcar nu am vrut să știu dacă m-a auzit urlând, sau ce crede ea despre ce s-a întâmplat.

Știu doar că doare. Rupe din ființa ta, cumva ireversibil, adică acolo rămâne un fel de smucitură, un fel de rană deschisă, un fel de fel de a exista cu o condiție esențială, fără de care te vezi absolut secătuit de tot ce te poate compune la un moment dat.

Sunt o femeie norocoasă. O formă de existență binecuvântată. Un fascicul de lumină cu sens matematic ”dacă și numai dacă”, iar acest ”dacă” are un nume, a căpătat formă fizică, respiră și vorbește și gândește și simte. Și mulțumesc pentru fiecare clipă de ființare, pentru că pur și simplu …. mulțumesc.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.