Sharing is caring!

Mă uit hipnotizată la fetița de 11 ani care a pățit ceva greu, foarte greu de imaginat. Nu reușesc să plâng, ci doar îmi înconvoi corpul cu spasme, am un nod mare și greu în stomac. Semăna izbitor cu mine când aveam 11 ani. De fapt, semăna izbitor cu toate fetițele de 11 ani de pe pământul ăsta și noi toți oamenii de pe pământul ăsta trăim în continuare cu bucuriile și cu grijile noastre, și cu visurile noastre semețe sau timide despre un viitor personal, foarte personal, care are legătură cu restul lumii, dar numai în măsura satisfacerii propriilor nevoi și ambiții. Îmi cer iertare de la chipul ăsta angelic de copil neprihănit. Îmi cer iertare că am trăit în aceeași lume cu ea, am trăit în aceeași lume și nu am făcut nimic să o protejez sau să o salvez. Nu am făcut nimic semnificativ pentru lumea asta mare în care toți ne merităm unii pe alții, bunii și răii la un loc, un loc în care avem cu toții iluzia că suntem separați între noi, că suntem distincți, că suntem responsabili numai în ceea ce ne privește pe noi înșine – în cel mai bun caz, deși, o mare, mare mulțime de oameni trăiesc cu impresia că nici măcar pentru universurile lor mici nu au responsabilități, că alții le datorează lor o stare sau alta, că alții sunt vinovați de o stare a lor sau alta. Îmi cer iertare pentru toate gândurile rele pe care le-am gândit în lumea asta, pentru toate sentimentele de cruzime pe care le-am simțit în rezonanță cu criminalii, cu personajele negative, cu aceia de care ne dezicem toți, pentru că ei nu pot face parte din noi, pentru că ei sunt niște nemernici, iar noi suntem niște oameni buni. Îmi cer iertare pentru răutatea, pentru cruzimea, pentru disprețul, pentru indiferența cu care am hrănit acest mental colectiv, această țesătură strânsă nevăzută a tuturor celor care ființăm în moduri individuale cu o ignoranță și o aroganță de nedescris.  Îmi cer iertare. Îmi cer iertare pentru toate lucrurile pe care puteam să le fac de-a lungul vieții, și nu le-am făcut, nu le-am făcut, nu le-am făcut, că m-am gândit de fiecare dată că sunt prea mică, prea nesemnificativă, prea invizibilă, și am greșit, am greșit tare, pentru că niciodată ”ceva” nu e prea puțin, pentru că întotdeauna ”ceva” este mai mult decât nimic, este ”ceva bun” în contrabalanța unui ”ceva rău”… Îmi cer iertare. Pentru toți anii în care am reprezentat această a patra putere în stat și nu am vorbit mai mult, nu am strigat mai tare, nu am luptat cu mai mult curaj. Îmi cer iertare pentru toate tragediile personale pe care le-am închis cu lacătul adânc înlăuntrul ființei mele, alegând să mă protejez pe mine și pe cei apropiați mie, în loc să protejez lumea de răul care niciodată nu se oprește numai asupra unui individ, ci se propagă pe măsură ce curge liber, necontestat, ne-tras la răspundere. Îmi cer iertare pentru pistolul pe care l-am avut la tâmplă despre care am ales să nu spun nimic niciodată, și pentru clipele în care am atârnat cu capul în jos de la etajul opt, clipe care au rămas secrete, numai ale mele, nerostite, nedezvăluite, lăsate libere, în voia sorții – să se petreacă și altora, care să tacă la fel ca mine, de frică, de rușine, de …. milă. Mi-a fost milă de toți cei care ar fi fost implicați dacă aș fi vorbit, de sufletele lor tulburate și de pericolul la care s-ar fi supus în încercarea de a mă răzbuna. Îmi cer iertare pentru zecile de alte întâmplări care au rămas ale mele și numai ale mele, îndesate adânc în cotloanele cele mai dosnice ale ființei mele ”pentru că eu sunt puternică”. Îmi cer iertare pentru toate discuțiile pe care le-am avut cu oameni corupți, cu tâlhari, cu violatori, cu pedofili, cu criminali, și pe care am ales să le reproduc mai apoi în știri seci, searbede, ”încă una”, ca și când e normal, ca și când e acceptabil, ca și când deși e trist, totul e așa cum trebuie să fie, îmi cer iertare. Așa am fost învățată să fac și nu m-am împotrivit, ci am mers cu valul, m-am detașat, am devenit aproape imună la toate tragediile cărora le-am luat pulsul de-a lungul vremii. Deși aș fi putut să fac altfel, aș fi putut, am fost un jurnalist bun, nu doar pentru că am darul cuvintelor, ci pentru că sunt abilă, pentru că sunt capabilă să scot informație din piatră seacă, pentru că am avut mână liberă să folosesc cel puțin un studio de televiziune în folosul comunității cu orice, absolut orice idee aș fi avut, dar nu am făcut asta, am ales să mă limitez la o anumită zonă de confort, pentru că ”eu sunt foarte bună pe teren”, pentru că ”nu am timp”, pentru că, pentru că, pentru că…… Foarte multe justificări, atât, dar tăcând, dar nefăcând tot ce mi-a stat vreodată în putință – eu sunt complice cu toți infractorii, dar mai ales cu întreg ”sistemul”. ”Sistemul” e de vină, eu personal fac parte din ”sistem”, la fel ca noi toți, cu diferența că eu am puterea sau lașitatea să îmi asum. E lașitate, pentru că e tardiv, lucrurile sunt petrecute deja, iar ”sistemul” este și așa cum i-am permis eu să fie. Îmi cer iertare pentru toate discuțiile cu polițiști, procurori, doctori, politicieni, profesori incompetenți sau corupți sau abuzivi – despre care nu am vorbit cu subiect și predicat în spațiul public. Despre care am ales să vorbesc la modul abstract, sau tangențial cu adevărata problemă, pentru că m-am lovit de experiențe și pentru că am avut tot timpul capacitatea să discern, și pentru că prea puțin am expus cu nume și prenume. Pentru că dacă nu ți se zice pe nume, te poți exclude din cercul celor vizați, beneficiezi de prezumpția de NEvinovăție și există toate șansele să nu fii niciodată tras la răspundere pentru faptele tale, pentru că există toate șansele să nu fii exclus din ”sistem”, pentru că șeful tău este mai corupt decât tine sau, în cel mai ”bun” caz, mai incompetent, mai iresponsabil, mai sictirit de muncă și de viață decât tine, o verigă slabă dar utilă. Îmi cer iertare. Îmi cer iertare că am ales să plec, că a contat mai mult dezamăgirea mea față de valul de prostie și incultură, în loc să pun mâna și să fac eu ceva bun, să dau un exemplu, să-i învăț pe alții, să nu fac loc acelora care nu făceau cinste meseriei. Îmi cer iertare pentru tot ce am ignorat din necunoaștere sau cu bună știință. Îmi cer iertare.

Îmi cer iertare și pentru că azi sunt patetică, și poate voi mai fi.

Singurul lucru în lumea asta pentru care nu îmi cer iertare este acela că mă implic. Ba voi face asta mai mult. Pentru că răul ăsta din lume nu e ceva abstract, și nu e ceva care are legătură ”cu alții”.  Și eu sunt ”alții” pentru alții.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.