Sharing is caring!

Așa cum cei mai mulți știți, eu sunt fericita trăitoare a perioadei ”Grădinița” cu Măiuca mea. Oau. Adică o-au. Sunt deja într-al treilea an, adică ultimul, și în toți anii ăștia am apucat să observ îndeaproape feluri de a fi. Omul, când vine vorba de copilul lui, se manifestă cu toată paleta de culori a personalității sale.

Ai copil la grădi? Ai avut? Știi despre ce vorbesc, mă înțelegi? Discuțiile interminabile pe whatsapp, în care cei mai mulți își arată deosebitul interes pentru tot ce este mai bun și mai sănătos, și mai politically corect, și mai educativ, și mai …. foarte repede am constatat că fac parte dintr-un grup de oameni cu ”parenting skills” deosebite. Io, cu toată psihologia mea – sunt mic copil, adică nici doctoratul dacă-l fac, n-ajung să egalez nici cunoștințele psiho-pedagogice, nici sporul scriitoricesc al multora. Păi anul trecut am fost informată că e ok să am activități cu copilul meu, și că cel mai potrivit ar fi să facem împreună flori de hârtie pe care mai apoi să le dăm doamnelor educatoare, în loc de flori naturale. La serbarea de sfârșit de an școlar. Mna.

Cred că nu-s prea populară în grupul ăsta al nostru, mai ales după ce am avut impertinența să propun flori naturale, totuși. Și să menționez așa, în treacăt, că activitățile mele cu Maya mă cam privesc. Bine, nu chiar cu cuvintele astea, am ales o formulă mai soft de exprimare, din care să reiasă fix asta. Cred că cu asta am dezlănțuit o adevărată …. ceva. Cert este că până la urmă s-au cumpărat flori naturale, dar fiecare copil a adus și flori de hârtie. Cei mai ”bătuți în cap”, așa, ca mine, au adus în locul hârtiei, încă o floare naturală. Desigur, florile făcute din hârtie (știți-voi – cele ”făcute împreună cu copilul, că e foarte bine să ai activități cu copilul, și asta e chiar cea mai potrivită activitate cu copilul de 4-5 ani) – de fapt au fost făcute de două mămici. Fără copiii lor. Cele două mămici au făcut flori de hârtie cam pentru jumătate de clasă. Gizăs – mi-am zis atunci, asta înseamnă să fii trup și suflet alături de copilul tău, nu ca mine, femeie de nimic ce sunt, damă de inimă neagră.

Neagră mi s-a făcut inima când, după zile de discuții interminabile, cu o zi sau două înainte de serbare, capul mămicilor ”trup și suflet” a venit cu o idee genială. Io cred că ea, în sinea ei, s-a felicitat luni în șir pentru chestia aia. Cam tot atâta cât m-am crucit eu. Deci. După ce termină copiii serbarea, să le scoatem pe doamnele educatoare din sală, da-da, vorbesc serios – să le scoatem din sală, să ținem copiii pe loc, la locurile lor din serbare, să le punem în brațe florile de hârtie (necăjiții care n-aveau de hârtie – cu naturale, fie) – să le băgăm pe doamne la loc în sală, și copilașii să le mai cânte un cântecel. Din vreo opt strofe. Deci încă o serbare cum ar veni. Asta – organizată de părinți, eeeeeeeii?

Io, acolo, recunosc – mi-am pierdut indulgența. Și am dat ignor, ca să nu fiu mitocană. Că dacă-mi dau frâu liber când mi se ridică tensiunea, le dau așa de direct – că direct ca-n Paraziții fac. ”Am nevoie de-un minut ca să-ți stric dimineața / Și de două legate, să te fac….” mă rog, cam așa ceva, plus-minus. Dă-ți tu seama, alea, bietele, după ce au repetat cu ei vreo lună poezii și cântecele, poezii și cântecele pe care mulți dintre ei nu le-au învățat, nah, părinții au ”activități” cu ei, nu că n-au, dar au de-alea ”importante”, gen – ia uite cum face mama flori de hârtie, după ce scapă săracele și de serbare (nu-i ușor să organizezi serbare cu pitici, crede-mă, e consum mare, nici la noi la teatru, la profesioniști nu-i ușor, dar mai la pitici ..) și în sfârșit se termină, dar – surpriză! Nu-nu, nu plecăm acasă, ia ieșiți voi afară, că vă chemăm noi imediat, să mai ascultați un cântecel de o p t stro-fe, cântat de părinți, pardon, de copilașii noștri drăgălași… în vreo două ore dacă avem noroc…. Și nu-nu! Asta nu e tot! Ia luați voi de-aici vreo șpe flori de hârtie, că poate nu v-ați săturat tot anul să strângeți hârtii scrise, colorate, desenate, pictate, mâzgălite. Că așea ne gândirăm noi să vă arătăm cât vă apreciem. Organizând serbare separat de serbarea voastră, și umplându-vă de hârtii. Gizăs. A, nu mai zic de bieții copii – adică mici genii să fie și tot nu le dai într-o zi să învețe opt strofe de cântec. Te bucuri dacă-și zice fără bâlbâieli strofa lui din serbare.

Mno. Am dat ignor. Mama-organizatoare de evenimente era, oricum, de neoprit. Adică n-aveai ce să negociezi, cu fiică-mea am dialoguri mult, mult mai coerente. Deci cum zicea una ceva ce nu-i convenea – pac! – dădea ceva de genul ”Doamnelor, hai vă rog să nu ne întoarcem acum la 180 de grade, dacă am vorbit ceva, așa rămâne. Nu contează că doar ea vorbise, femeia era în filmul ei. La un moment dat nici alea care se ofereau să ajute cu ceva nu scăpau nearticulate. Cumva se blocase la faza asta cu întorsul la 160 de grade, orice ziceai în afară de ”vai, ce minunată ești” – pac – doamna te închidea direct.

Și veni ziua serbării… emoții, na, știi cum e, piticuții cu cântecelele, cu poezioarele, cu dănsulețele, noi fermecați, perpeliți de drag, nah, grupa mixtă mică-mijlocie. Și se termină serbarea, și se dau buchetele de flori, și mai-mai să oftez ușurată, că- pac! – se ridică mama-șefă și le poftește afară din sală pe cele două doamne. N-are rost să zic tot ce-am gândit, fapta-i consumată. Pot numai să te asigur că totul s-a petrecut conform planului. Adică mama-șefă i-a ordonat pe ăia micii buimaci de uimire, să stea frumos pe scăunele, le-a chemat înapoi pe bietele educatoare, le-a ținut un discurs ca la șoimii patriei, le-a pus la casetofon melodia, le-a cântat-o și din gură, fără copii, firește, copiii erau perplecși, după care i-a împins pe fiecare în parte către ele cu floarea ”dupe posibilități”. Io în timpul ăsta mă vedeam bântuită de o singură întrebare – femeia asta a aplicat pentru un post de educatoare și vrea să-și arate talentele, sau pur și simplu i-au lipsit jucăriile când era mică?…

Mi-a venit asta în minte și-am zis să împărtășesc cu voi. Pentru că tocmai am început un nou an în aceeași formulă. De azi-dimineață se scrie pe grup. Acum e cazul ”gustarea”. După ce, timp de doi ani, copiii noștri au primit gustare de la firma de catering care le asigură mesele, anul ăsta se ia în calcul să renunțăm la gustarea ălora, și să le dăm fructe. Ăsta-i mare bai. Vă zic io. Păi fructele să fie bio. Păi da, dar să nu coste mai scump. Păi da, dar să le aducem fiecare de acasă. Păi da, dar totuși să le comandăm. Păi da, dar dacă nu-s bio? Păi da, dar alea cu certificat chiar sunt mai scumpe. Păi da, dar nu-i ok. Etc…. etc…. etc….. Știicumzic?

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.