Sharing is caring!

Iată-ne trecuți de alegeri. Un mare proiect al românilor, eu așa văd lucrurile. Un proces de conștientizare, un mare proiect de responsabilizare. De învățat sau poate de reamintit că trebuie pus umărul la treabă înainte de toate. Înainte de orice. Umăr la umăr, nu de pus anumiți umeri, că restul sunt prea ocupați, prea boemi, prea filozofi, prea… dezinteresați. Că prea făcuserăm o virtute din ”Pe mine nu mă interesează politica”, și prea ne obișnuiserăm să ne batjocorim țara, că-i condusă de idioți, de corupți, de hoți și de cum mai vreți voi – uitând sau nesocotind că am fi putut să ne implicăm, adică să punem umărul, umăr la umăr astfel încât țărișoara asta frumoasă să nu devină o ghenă comunitară în care fiecare să-și arunce scuipații, dar niciunul să nu miște un deget s-o grijească.

Parcă experiența asta proastă din ultimii ani ne-a mai trezit așa din letargia colectivă în care levitam ca societate. Cel puțin pe moment. Deși momentul nu e suficient. Pentru că ”acasă” nu este o ghenă. ”Acasă” este … exact ca acasă. Un spațiu al nostru care nu se auto-curăță, nu se auto-organizează, nu se auto-repară. Eu, la mine acasă, pentru a simți că-i bine și cald și curat și primitor, și comod și intim – pun mâna și fac. Fac tot ce e nevoie să fac, fac și nici prin cap nu-mi trece să dau vina pe apartament dacă-i murdar sau în dezordine sau cu frigiderul gol sau cu mobila ruptă, sau cu ușa blocată cu mine pe exterior. Orice fel de val de deșteptăciune mi-ar traversa vreodată neuronii plictisiți.

Așa cum la mine la lucru nu-mi trece vreodată prin cap să stau pe margine și să aștept ca lucrurile să se auto-petreacă. Sau să stau pe margine și să aștept ca lucrurile să fie făcute de alții. Sau să stau pe margine și să vânez greșeli. Pe ale altora, desigur.

Așa cum la mine în familie… nu, nu am să dau exemplul cu familia. Toți avem o familie, toți știm că familia e sfântă.

Ceea ce nu prea știm, sau nu prea suntem obișnuiți să simțim este că și cu concetățenii suntem tot o familie. Una mare în care toți avem responsabilități, nu doar drepturi. Una mare în care dacă ne-am gira unii pe alții cu respect și încredere – am putea să mutăm și munții din loc. Mă rog, la figurat, că munții noștri sunt minunați acolo unde sunt.

Astăzi la Sala 2 a Teatrului Național ”Mihai Eminescu” din Timișoara s-a jucat ”Sunt o babă comunistă”. Și am stat cu sufletul la gură, spectacolul ăsta a reprezentat 1 la 1 tot ce se petrecea fix azi, fix în ziua alegerilor, sau fix în fiecare zi din viața noastră de după revoluție. Spectacolul ăsta jucat de actori minunați ne reprezintă 1 la 1 pe noi ca oameni la un loc, grupuri sociale de orice categorie de la micro la macro.

Nu mai sunt o visătoare de mult. Nu mai cred de mult în prinți pe cai albi și zâne bune care dau cu praf de stele. Noi nu prea știm să fim uniți. Noi nu prea știm nici măcar să ne respectăm unii pe alții. Noi nu prea știm să ne avem unii pe alții. Pentru că am fost persecutați. Mulți, mulți ani. Și pentru că n-am găsit unimea în durerea colectivă, ci dezbinarea, turnătoria, devalorizarea, dezumanizarea.

Dar azi am făcut un pas, poate. Poate că o să mai facem câte unul, din timp în timp. Sau poate că o să revenim la zona de confort, la patternul gata-format, acela al dezbinării, al acuzării, al strâmbatului din năsucuri prețioase de mimoze cu multe drepturi și zero obligații. Cine-știe?

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.