Sharing is caring!

Câteodată scriu câte ceva și șterg imediat ce pun ultimul punct. Câteodată scriu câte ceva și postez, iar în minutul următor aș vrea să dau ”undo” la tot, mă cert eu pe mine și mă urechesc. Îmi tot zic ”E plină lumea de teoreticieni ca tine, Andreeo…. toți știu exact cum ar trebui să fie, pe noi practica ne omoară, fetiță…..” Mă detest când scriu mort. Ăsta e scris mort ce facem tot mai mulți de ani de zile. ”E bine să fim buni, e rău să fim răi” No shit? Nimeni nu s-ar fi gândit la asta…. Și știu (aproape) tot timpul că scrisul meu e tare bun tocmai pentru că-mi pun experiențele pe tavă, direct din inimă smulse, sau lăsate ușurel, numai bune de servit în caz de nevoie. Că le explic frumos și fac legături, și uneori chiar pică bine, adică omul uneori înțelege chestii despre el citind chestii despre mine. Și asta e o scriere vie, dă roade, ca o sămânță plantată. Uneori fac asta.

Uite, zilele astea, spre exemplu, mă gândeam că eu am o sensibilitate destul de mare la greșeală. Nu – nu, nu la critică, mă doare undeva de critică, dar mă doare greșeala. Greșeala mea. Nu pot să greșesc nicio virguliță fără să mă consume pe interior. Și știu de ce sunt așa. Eu știu foarte bine, pe nume și prenume – fiecare demon care mă bântuie, le știu inclusiv orele la care preferă să-și facă numărul searbăd, le știu rădăcinile, constelațiile familiale chiar, și, dacă mă concentrez puțin, pot să le fac predicții cu privire la soartă. Viitorul. Ne preocupă viitorul, și, dacă nu știai, pe demoni îi preocupă cel mai tare viitorul. Pentru că al lor este cel mai nesigur. Omul poate în orice clipă să se debaraseze de ei. Hai, pa, pa, pa – m-ai plictisit.

Ceea ce nu știu ei, este că omului cel mai greu îi este să se despartă de demonii săi. Ăia sunt cei mai siguri companioni. Ăia sunt zona de confort. Ăia sunt stâlpi de rezistență la tot ce se poate construi în jurul Eului, ăia sunt alfa și omega, ăia sunt … măi, cum zicea Dăncilă?

Pe mine tata mă făcea proastă când eram mică. Și mă făcea și curvă ca mama. Și mă făcea în foarte multe feluri. În atâtea feluri încât uneori nici eu nu mai știam cum naiba să le leg între ele. Dar pentru că eram mică, eu le învățam. Că așa sunt copiii. Bureți. Bagă la tărtăcuță tot. Formează patternuri. Nu neapărat pentru că așa vor, trust me. Ci pentru că așa suntem construiți. Și… acuma nu să-i găsesc scuze la tata, dar orice ai face, oricât de impecabil ai fi… ei bine, copilului tău tot viruși de căcat îi vei băga în sistem. Pentru că niciodată nu e despre informația livrată. E despre emoția declanșată. Și noi cu toții ducem în spate povara grea a demonilor părinților părinților părinților noștri. Spre exemplu tata lui tata era un om înfricoșător. Nici măcar când a murit nu s-a dezis de propriii demoni. Era primul om care mă numise vreodată ”Deiuța”. Iubesc alintul ăsta, în ciuda băiețoșeniei din mine. Dar cu apelativul ăsta, omul mă chema în toate clipele morții sale, am stat la căpătâiul său cât nu am stat toată viețișoara mea de până atunci lângă el. Am stat zi și noapte, iar el în cea mai mare parte a timpului delira. Morfina își făcea datoria. Dar și în puținele clipe fără morfină tot înfricoșător era. Vedea chestii dintr-un viitor posibil, probabil al meu de ales, conform unor alegeri personale. Probabil. Eu așa mă îmbărbătez. Căci moartă în mare nu prea mă văd în viața pe care am învățat s-o conturez și conștient. Cert este că aproape moartă în râu am fost. Am fost, chiar am fost. M-a resuscitat iubitul mamei lui Pidu. Care era părtaș al primelor mele căutări spirituale, eram colegi de cursuri de gnoză. (Eu cu iubitul mamei lui Pidu. Căci cu Pidu am fost colegă de cursuri de modelling. Sau, mai bine zis – colegi de agenție de modele, că noi chiar am defilat ca modele :)))) ) Dar asta este o altă poveste. Bunicul. Bunicul era un om…. aspru. Tata a terminat Politehnica cu 10 – și tot era un mediocru în ochii marelui Antoniu din Aleșd. A jucat în echipa univerității de fotbal, de handbal … și poate și în altele de care am uitat eu, și a excelat în tot. Dar bun n-a fost, vă zic eu. Tatăl lui nu l-a apreciat niciodată. Sigur în sufletul lui l-a divinizat, știu asta acum, dar niciodată nu i-a arătat asta. Nici măcar nu i-a dat de înțeles. Dimpotrivă. I-a găsit defecte mereu. De fapt, el găsea defecte tuturor. Chiar și mie. Iar eu aveam 12 ani când a murit. Deci vreo 10 ani de toți când am avut ultimele interacțiuni în condiții normale. Atunci mă și hotărâsem că eu la Aleșd nu mai vreau să calc. Dar ai mei m-au dus cu forța când aveam 12. Mi-au spus că bunicul e pe moarte și că a cerut să mă vadă. M-au dus acolo și au plecat. Antoniu a murit cu mâna mea într-a lui. Avea un cățel, un șoricar, ăla l-a jelit imediat ce și-a dat ultima suflare. Făcea ca un lup și asta nu m-a mai speriat pentru că eu trăisem deja cele mai sinistre clipe în timp ce străinul acela pe nume ”bunicul” își negocia cu persoane imaginare sau reale dar invizibile – clipa morții. Și concubina lui, Stela, a acoperit toate oglinzile din casă imediat ce și-a dat ultima suflare. Ca să nu vină înapoi strigoi – zicea. Iar eu ….. Tata și cu mama au ajuns a doua zi. Erau devastați amândoi, și eu eram răvășită. Unu – pentru că dădusem frontal cu moartea prima dată în viața mea, doi – pentru că omul acela antipatic cu care clar, nu am avut nicio chimie – m-a avut doar pe mine la căpătâiul morții, trei – pentru că vreo trei zile mi-a prezis un sfârșit tragic mie, mie – nevinovata, mie – sacrificata, mie – singura destul de bărbată încât să stau lângă el în ultimele clipe dintr-o viață anostă, patru – pentru că m-am simțit jertfită. Mulți adulți în familia aia erau pe-atunci în viață. Și mai erau și nepoți născuți. Cristina era chiar cu un an mai mare decât mine. Dar acolo eram doar eu. Eu și tanti Stela, o femeie la fel de aspră ca bunicul, că nu degeaba se zice că cin se-aseamănă se-adună.

….Acum mă uit la tata cu drag. Cu compasiune aproape de fiecare dată. I-aș lua durerile să i le arunc undeva departe, să uite de ele, măcar o clipă. Dar sunt ale lui, iar el nici măcar nu știe că le are…

Niciodată nu am fost bună la matematică. Pentru că tata a fost un geniu la mate. Și m-a făcut proastă atunci când mama i-a cerut să mă ajute la teme. Am luat decizia asta aproape conștient. Să fiu bâtă la matematică. Umilința de atunci s-a constituit în pattern. Eu îl divinizam pe tata. Așa cum el l-a divinizat o viață pe tatăl lui. În ciuda lipsei totale de respect sau considerație dintre ei doi. De fapt – din partea tatălui său pentru el. Acum eu înțeleg. Însă atunci, atunci când eu eram un burete….

Uite, zilele astea, mă gândeam că eu am o sensibilitate destul de mare la greșeală. Nu – nu, nu la critică, pe asta am învățat s-o diger, ba chiar s-o gust, așa, ca un fel de connaisseur, pentru că era stratul cel mai vizibil din coaja ce se tot forma deasupra rănii.

Dar vindecarea nu vine odată cu răzuirea stratului de suprafață. Aviz amatorilor (vă știți prea-bine). Amin.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.