Sharing is caring!

Beau. Vin cu coacăze. Bun. Bun, bun. Cristi mi-a adus. Desigur, beau singură. Uite-așa-mi place mie. Singură. Doamne, sunt o ciudată de singuratică, de ce naibii par vreodată sociabilă? Habar n-am. Clar nu este intenția mea să las această impresie falsă. Dar să revenim la vin. Un demisec aromat, cumva umple papilele, mi l-a povestit de vreo lumă, dar din vorbe era doar un vin. A avut dreptate. Bun. Bun, bun. Aseară am jucat ultimul spectacol pe 2019. Ultimul meu ”copil” – ”Prin oglindă”. Dumnezeule. Am cinci deja. ”Copii”. În ordine cronologică sunt așa: ”Timișoara. Capăt de linie”, ”InCredibil”, ”Sunt o babă comunistă”, ”Pisica verde”, ”Prin oglindă”. Nu e fantastic? Legate, toate cuvintele astea au legătură cu mine. Toate proiectele astea au ceva foarte comun cu mine. Nimic nu este întâmplător – zice clișeul, iar eu sunt angajată în combaterea stereotipiei…. dacă e să filozofez până la sânge, totul e stereotip, totul, totul, totul….

Sunt obosită. Mă tot gândesc la bilanțul anului, și ăsta e singurul gând fluent, constant. Se repetă discret, aproape subliminal.

Dar nu ți-am zis totul despre atmosfera din noaptea asta. Stai că-ți zic. Nu mă judeca. Sau judecă-mă, de asta scriu, ca să mă judeci, să mă judeci atât de tare încât să ajungi la tine. Mă rog, dacă vrei. În fine. Ascult de câteva ore bune o melodie pe repeat. Că vorbeam de stereotipie.

Deci Maya are varicelă. Sunt foarte fericită că n-a făcut-o acum două săptămâni când a avut pneumonie. Are și varicela un bun-simț elementar. În paranteză fie spus, dacă copilul meu vreodată ar păți ceva…. nu. Nu pot. Nici măcar ipotetic.

De fapt toate au început în urmă cu vreo lună. Ea era la urgențe cu mama mea și cu tatăl ei, iar eu aveam o premieră. Era ”Pisica verde”. N-am putut nici măcar să vorbesc la telefon. În spectacol nu vorbești la telefon, dooooohhhhhhh……. Măyuca a făcut viroză intestinală. Nici nu știu cum am ajuns acasă. Știu doar că mi-am cerut iertare în gând. Măyuca mea este încă foarte mămoasă. Și eu sunt încă atât de legată de ea. M-a ajutat Cristi. Mi-a ținut locul cumva. Nici nu i-a trecut asta, că a făcut pneumonie. Iar pneumonia era oficial dusă de vreo trei zile când au apărut bubițele. Adică azi. Dimineață înainte să plec la teatru apăruseră vreo trei – patru. Ultima zi de lucru, dar plină. Știam că până seara, când voi fi ajuns acasă, ea deja va avea bubițe pe tot corpul. Așa că am lăsat indicații acasă și la taică-su, care urma să vină la ea. Ce are voie, ce nu are voie, cum să i se vorbească, tot.

Dar nu ți-am zis ce melodie ascult pe repeat. ”Aș pleca” se numește. Este o manea. O cântă Vali Vijelie și nu știu exact cum am descoperit-o, dar știu că acest nume ridicol are legătură cu mine, căreia mi se mai spunea ”vitezista” pe de o parte, și Katrina pe de altă parte. Adică uraganul Katrina. Mă rog. Nu de asta ascult eu melodia asta, pentru numele manelistului, pentru Dumnezeu. Eu ascult melodia poate pentru cuvintele ei, sau pentru linia melodică, habar n-am. Sau poate că nu vreau să știu.

Nu, prieteni, nu sufăr în dragoste. Deși, poate că nu mi-ar strica. Sau poate că mi-a stricat destul când eram mai ”mică”, habar n-am, cine știe? Niciodată nu știi când naiba este ”destul”, asta pot să garantez. Cu aceeași lejeritate cu care azi garantez că toate trec….

Iată. Beau și ascult o manea, pe scurt. Maya doarme și tatăl ei la fel. Eu sărbătoresc concediul. A început oficial în seara asta, când am încuiat ușile Studioului și cele de la regizoratul tehnic. Am avut un spectacol reușit în această minunată seară, Mălina a fost superbă, tehnicii mei au fost impecabili, la plecare ne-am strâns în brațe și ne-am urat toate cele bune și frumoase și, desigur, să ne vedem cu bine la anul….

Sunt obosită, poate de asta și gusturile mele în materie de muzică au luat-o razna. Dacă ar ști tata… m-ar dezmoșteni. Noroc că n-are avere de lăsat.

Dacă cineva înțelege cumva ce-i în capul meu – să-mi dea de știre. Eu știu doar că sunt foarte fericită și foarte nefericită în același timp și spațiu. Fizică cuantică debusolată, chakre bulversate, poate.

Mă rog, ca femeile în general… Și am în cauza asta de pledat cu câteva bancuri absolut delicioase. Unu – Cică ea nu prea știe exact ce vrea, dar vrea ACUM și AICI! Doi – Făcu el ce făcu, și-i aduse luna de pe cer. Ea privi lung… și zise: ….Altă culoare nu era?…. Trei – de fapt, mă opresc aici, că risc să devin misogină, și nu-i ok, adică câtă antagonie să zacă într-un om….

”Aș pleca”…

Poate pentru că mereu am plecat. Un stereotip, că vorbeam de ele. Adică, dacă ai plecat odată, când era important, ruta neuronală s-a creat, și atunci tu vei pleca mereu. Așa vei ști să manageriezi situații similare celei inițiale. Iar situațiile nu se calculează după cuvintele din ele, nici măcar după circumstanțe, ci după emoțiile declanșate în interiorul propriului univers interior. Care univers poate că-i mai amplu decât Universul însuși. Poate că-i un Multivers. Adică dacă oamenii de știință nu mănâncă rahat, sigur este un Multivers. Iar mentalul colectiv…. ei bine, ăsta-i în legătură cu totul așa cum este el.

”Aș pleca”….

Nu știu, v-am zis vreodată că dacă ne luăm prea în serios riscăm să ne constipăm? Da, cred că am lăsat de înțeles atunci când am scris chestia aia cu morcovul din dos, dom ‘le, sau așa ceva. Chiar că. Hei, concediu, sărbători, an nou! Ce mișto, nu-i așa?

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.