Sharing is caring!

Percepția este un proces psihic. În linii mari și fără foarte multe detalii tehnice care să încurce, percepția este o interpretare a stimulilor interceptați, a senzațiilor. Știi, procesele psihice sunt foarte explicit expuse în cărțile de specialitate, dacă vreodată te interesează. Și îți recomand cu toată încrederea să te interesezi de acest aspect, dacă ești angajat pe un drum al Cunoașterii. Pune baze solide în susținerea celorlalte judecăți de valoare la care poți dori să ajungi.

Percepția. Adică interpretarea imaginilor / sunetelor / altor senzații receptate cu organele de simț – brute, adică așa cum apar ele în sfera pragurilor liminale personale. Mai precis, noi captăm conștient doar o mică parte din ceea ce există. Aparatul psihic este construit în așa fel încât ceea ce depășește pragul liminal (oarecum variabil între anumiți parametri la fiecare individ în parte) pare să nici nu existe în mentalul nostru. Desigur, noi știm că există, pentru că tehnologia a atins un anumit nivel al evoluției (nu foarte înalt, doar depășind faza de sapă de lemn, și asta încă doar în medii academice). Așa se face că știm de existența ultravioletelor deși nu le vedem niciodată cu ochiul liber. Știm de infrasunete, de ultrasunete, de infraroșii. Știm de fenomenul electricității, știm de electromagnetism, știm câte ceva. Deocamdată nu transpunem toate informațiile astea într-o integralitate a gândirii, într-un weltanschauung. Astfel că tendința este să credem că chiar nu există nimic în afară de ceea ce vedem cu ochii noștri, auzim cu urechile noastre, putem să atingem cu mâna. Și apoi intervine procesul percepției care raportează senzația brută la niște șabloane prestabilite. Șabloanele astea sunt și ele variabile într-o anumită măsură, pentru că se formează pe bază de experiență personală. Una inițială. Adică șabloanele se stabilesc în perioada prunciei, urmând ca ulterior să le mai extindem sau nu, în funcție de voința proprie, în general. Adică, uite, zilele trecute căutam documentare noi, și am citit comentariile postate la un documentar mai vechi în care erau explicate procesele cognitive. Au pus anatema pe producători, pe cei care găzduiau documentarul, pe tot. Imbecili, netoți, absurzi, oameni de nimic, mincinoși, diabolici, etc. Cum adică văzul este un proces electric, ei se aud ce spun??? Cum adică ce vezi de fapt nu vezi ci este rezultatul unei traduceri în anumiți centri ai creierului a impulsurilor electrice transmise pe cale neuronală de la retină, care retină de fapt captează invers toate chestiile traduse mai apoi ca imagini??? Lucrul diavolului, asta ne aduce apocalipsa, etc.

Ce să mai zic de pragurile liminale. Nu. Na, în contextul ăsta mă refer la procesul ăsta al percepției ca fiind în primul rând unul foarte intim, și apoi flexibil în funcție de determinarea personală în primul rând, că vorba aia – Dumnezeu îți dă, dar nu-ți bagă-n traistă. Tu poți să funcționezi cu ochelarii de cal pe nas. Te naști, mănânci, dormi, te speli, mergi la lucru, îți întemeiezi o familie, faci copii, crești copii, te pensionezi, crești nepoți, mori. Supraviețuirea e asigurată. Specia nu moare. Dacă tu alegi să trăiești crezând că toate femeile sunt curve, că toți bărbații înșeală, că copiii trebuie pupați doar noaptea când dorm, că femeia trebuie bătută preventiv, că banul e ochiul dracului, că te bate dumnezeu dacă faci sau nu faci chestii, că sexul e un păcat, că …. mai adaugă tu aici preconcepții de care ai cunoștință – e alegerea ta. Nimeni și nimic nu te împiedică să-ți duci întreaga viață cu ele în cârcă. Acum am vorbit despre procese ale gândirii, superioare percepției, dar chestia asta e ca un exercițiu de matematică. Dacă din primele calcule ai pornit cu o eroare, rezultatul n-are cum să fie unul corect. Transpus în viața de fiecare zi, asta înseamnă că poți trăi nefericit până la adânci bătrâneți. Împovărat de griji, de constrângeri, de ranchiuni, de neputințe, de gelozie, de dușmănie, de felurite dureri duse până-n pânzele albe, până la materializare fizică.

Și când te gândești că totul pornește de la percepție, care nici măcar nu este un proces superior al aparatului psihic…. Da, dar dacă ai ocazia să citești despre cum își instruiau marii maeștri – candidații pe drumul inițierii, vei constata că până la pretenția de a fi numiți măcar ”candidați” ăștia primeau exerciții absolut plictisitoare de flexibilizare a percepției. Cine să mai stea ore-ntregi în beznă totală, ca să nu mai zic de liniște?.. Cine să mai privească într-un singur punct până la epuizare, cine să mai aleagă perioade de solitudine și izolare în care să-și exploateze toate limitele fizice și psihice? Mna, alte timpuri, alte preocupări, posibilități multiple de autoamăgire. Ceea ce nu-i nici măcar rău, pentru că înmulțirea posibilităților de orice natură – este o chestie productivă. Toate au cel puțin două fațete, așa ca moneda.

În fine, ce vreau să zic eu aici este că odată pornit pe drumul Cunoașterii, vei afla mai devreme sau mai târziu că procesul muncii cu sine este de neescaladat, și oarecum diferit de ceea ce ne imaginăm la început, când încă ne luptăm cu prejudecăți grosolane, gen ”Nu pun etichete pe oameni, deci sunt evoluat”- adică te-ai etichetat inclusiv pe tine, ca să nu mai zic că ți-ai condiționat evoluția personală cu un fel de mimare a unei negații. Mă rog, long story-short, până la micșorarea oarecum a nevoii de a eticheta – e de muncit. Cu percepția, desigur. Astfel încât procesul superior al gândirii să poată integra în sine cât mai multe posibilități. Adică să depășească cât mai des tendința de adaptare involuntară la tipare cognitive.

Nu știu ce m-a apucat. M-am pornit de la un scurt scroll pe facebook. Am văzut o postare foarte deșteaptă-n cap despre defecte ascunse în spatele unor acțiuni. În concluzie – oricum toată lumea-i proastă, ipocrită și rea. Mai ales gagicile. În special alea care merg la sală sau mănâncă hummus în oraș. Ha-ha. Ce minte luminată a dedus toate aceste concluzii, evident, luminate. Ha-ha. Ce repede s-au găsit oameni care să dea like, inimioară, ”bravo, fată, le-ai zis-o, r-ar mama lor a dreacu de fandosite”, etc. Și mă gândeam la una dintre legile lui Murphy, care zice că dacă tot ce ai este un ciocan – toate obiectele din jur îți par cuie. Și asta m-a dus cu gândul la percepție.

Ceea ce mă duce cu gândul la alte legi ale lui Murphy, cum ar fi: ” Omul se impiedica uneori de adevar, dar cel mai adesea el se ridica si isi continua drumul.”, sau ” Ca sa cureti un lucru, murdaresti un altul. Dar poti murdari mai multe lucruri fara a curata nici unul”, sau ” Indiferent de ce merge prost, probabil ca arata bine”, sau ”Daca o frânghie are un capat, atunci are precis inca unul”, sau ” Intotdeauna gasesti usor ceea ce nu cauti. Iar ceea ce cauti gasesti abia in ultimul loc in care poti cauta”, sau ”Un experiment poate fi considerat terminat cu bine daca nu se ignora mai mult de 50% din datele experimentale obtinute, pentru ca totul sa se conformeze teoriei”.

Habar n-am dacă toate astea sunt chiar legile lui Murphy însuși. Cert este că omul ăsta a existat, și printr-o observație personală gândită cu voce tare – a declanșat un curent extraordinar care a dăinuit peste generații. Majoritatea legilor atribuite lui Murphy sunt de fapt vorbe de duh din popoare, contribuții ale mulțimii la un Tot. Oameni cu felurite percepții. Flexibilizate, în general.

P.S: Personal merg la sală, și mănânc și hummus în oraș. Dintr-o fericită întâmplare – când îmi comand hummus fix hummus am chef să mănânc, iar când merg la sală nu merg pentru nici un EL, ba mai mult – nici măcar pe banii vreunui El, ce să vezi?…. Pfoaiiii, dar asta nu e tot! În general prefer să plătesc cu cardul chiar și cumpărăturile mici. Asta pentru că – în general îmi țin banii pe card. Asta pentru că – în general așa-mi și intră banii, deci printr-o lege a efortului minim – nu consider necesar să-i scot de la bancomat ca mai apoi să cumpăr ceea ce oricum pot plăti direct cu cardul. Ah, și dacă la buticul din spatele blocului nu pot plăti cu cardul, în general vin cu bani mari. Dintr-o fericită întâmplare – nu, nu am hârtii mari pentru că așa mi se lasă pe noptieră, ci pentru că așa i-am scos de pe card (sâc). Nu vreau să forțez nota, dar o zic și pe asta: în general la puținele produse cosmetice pe care le folosesc – le prefer pe cele de calitate. Asta nu înseamnă că am uitat când foloseam mărci mai ieftine. De fapt, pe vremea când erau populare acelea, eu eram prea tânără ca să am nevoie de ele, deci chiar nu le-am folosit. De ce nici nu le-aș folosi? Pentru că am opțiuni mai ofertante și, eventual mai prietenoase cu nevoile mele. Gata, ultima și tac: În mijloacele de transport în comun de cele mai multe ori chiar miroase pestilențial. Și pe mine mă deranjează, de fapt mă simt efectiv agresată de chestia asta. Nu, nu sunt vreo prințesă, și nu, nu trebuie să te dai cu parfum de trandafiri ca să nu miroși. În general e suficient să te speli cu apă și săpun – orice marcă. De asemenea, nu, dacă stai în picioare 12 ore – nu, nu puți, puți doar atunci când nu te speli cu zilele. Ceea ce nu-i așa de ok. Lucru pe care îl spune și medicina preventivă, nu doar codul bunelor maniere. Nah. Upsaididităghen. Ioșigurameamare.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.