Sharing is caring!

Săptămâna trecută un adolescent a fost înjunghiat în fața liceului la care învăța. Doi copii au făcut asta. 10 și 17 ani. De față cu paznicul școlii. Care le-a întors spatele și a trântit poarta liceului după el. Așa cum tot mai des facem noi, oamenii. Întoarcem spatele și-nchidem ușa după noi. Nu ne privește. Altfel, oameni de bine. Numai că ăla era paznic la școală. Ceea ce … nu prea-i ok. Înainte de a-l înjunghia pe băiat, au mai rănit un copil. Care copil a ajuns la asistenta școlii, care asistentă…. l-a sfătuit să nu reclame incidentul. Nici măcar când s-a sesizat directorul școlii și a cerut informații – asistenta n-a fost dispusă să colaboreze. Cică e confidențial ce se întâmplă la ea în cabinet. Măi să fie! Bine de știut. Când m-or apuca nervii ăia mari, m-oi duce la Brăila direct în cabinetul doamnei. Să rămână confidențial.

Altminteri, suntem un popor cu simțul umorului. Noi chiar știm să facem haz de necaz. Așa se face că unii găsesc de cuviință să facă glume și bancuri chiar și pe seama unor tragedii. Spre exemplu, nu mică mi-a fost mirarea să văd că se fac glume și pe seama coronavirusului. Doamne. Mă bucur că pe vremea holocaustului n-a existat internet. Sincer.

De altfel, s-a văzut odată în plus nivelul de compasiune de care poate da dovadă poporul român – la cazul Caracal. Trist, revoltător, bla-bla, dar până la preferințele politice. Acolo se epuizează compasiunea și ies colții. Acolo umorul negru se dezlănțuie, și devine acceptabil să călcăm pe cadavre, să dănțuim pe durerea unor oameni deja căzuți la pământ. Avem principii. Alea-s fixe.

Desigur, poporul nu e lipsit total de compasiune. Doamne ferește. Nu mai departe de decesul Cristinei Țopescu, fie-i țărâna ușoară. Atât presa cât și internauții au scormonit până la epuizare, să scoată ”învățături” dintre cele mai lacrimogene. Fiecare s-a raportat la moartea unui om din lumea asta – cu propriile-i frici și complexe. ”Iată, singurătatea, ce flagel…” sau ”Solitudinea, nu singurătatea, că oamenii puternici….”, sau ”Răutatea unor nemernici a băgat-o-n pământ”, și așa mai departe. A fost ofertantă zona. Fiecare categorie de trăitor a avut șansa să-și facă publice principiile de viață și înțelepciunea deosebit de….. înțeleaptă. Cristina Țopescu a fost un om decent și discret. Exemplul ei nu a fost preluat de mulțime. Mulțimea are un apetit nestăvilit de a măscări până și cele mai delicate evenimente de viață sau de moarte.

Tot din presă și, desigur, din mediul online – toate categoriile, aflăm zilnic că infamul guvern ne va pune să muncim, săracii de noi, până la 70 de ani. Iar aici glumele, bancurile, măscărelile – n-au limite. Părem retardați, așa, cel puțin de unde privesc eu. Ăia dezmint aproape zilnic porcăria, și precizează că e vorba de opțional, adică ăla care și-n ziua de azi e la pensie dar ocupă încă o funcție pe la vreo instituție de stat sau privată – poate în continuare să facă asta, până la 70 maxim. Cu precizarea că pensia nu se mai cumulează cu salariul. Ori – ori. În rest, vârsta de pensionare rămâne aceeași. Degeaba. Mulțimea sare peste, ca și când nici nu s-a zis. Cum altfel s-ar mai face toată zarva asta, toată măscăreala….

Într-un platou de televiziune – unii, alții se contrazic pe analfabeți. Care dintre partide a donat mai mulți analfabeți națiunii. Și dintre analfabeți, care-s mai retardați. Din vorbă-n vorbă, Olguța, prăpădindu-se de râs, aduce vorba despre buget. Și cere să fie întrebați românii dacă nu le-au crescut ratele la bancă odată cu noua guvernare. Răspund io! Răspund io! Făi cuconiță. Ratele la bancă au crescut. Dar nu odată cu noua guvernare. Ele cresc sistematic de vreo doi ani încoace. Cam de pe vremea când distribuiai matale clipuri pe facebook cu protestatari stropiți cu tunuri de apă. Pe atunci ieșea poporul în stradă să vă dea jos, că dădurăți o ordonanță de urgență de toată frumusețea. Câteva luni mai încolo se pare că distinșii colegi de partid au dat dovadă de super-competență, și, în loc să dea cu apă cum le sugerai dumneata, ei au dat cu gaze. Pe sistemul ”ori la bal, ori la spital”.

O știre pe care aproape nimeni n-a valorificat-o a fost aceea că s-a dat lege pentru bullyingul din școli. Mai precis pentru combaterea acestui fenomen. De fapt, la ce trend e-n mediul online… e de înțeles că fenomenul de bullying nu iscă niciun minim interes. Căci noi, ca societate, am devenit un mare mecanism de bully. Din asta ne hrănim cel mai bine. Măscărindu-i pe alții. Călcând pe cadavre. Dansând pe morminte proaspăt săpate. Lovind acolo unde-i cel mai simplu de lovit. În general în persoane care deja sunt căzute, sau care din varii motive – nu se pot apăra. În fine, am să zic eu două-trei impresii despre această lege. Unu – mi se pare jenant că a fost nevoie de o lege pentru a determina cadrele didactice să combată bullyingul. Jenant, rușinos, dezastruos, penibil. Ei, cadrele didactice – cam ce rol considerau că au până acum? Noi, oamenii, noi, ființe vii – ce roluri avem în viețile astea? Mai știm să fim cât-de-cât umani, sau avem nevoie de bătăiță pentru a nu ne comporta ca niște animale? Doi – Formularea legii lasă portițe de jonglare, cum ne place nouă cel mai tare – să facem slalom printre interpretări, mai ales când vine vorba de vreun favoritism care se impune într-un fel sau altul. Mai precis – legea nu prevede sancțiunile în această speță. Singura chestie certă este că – atât cel agresat cât și agresorul vor fi beneficia de asistență și evaluare psihologică. Adică un fel de frecție la piciorul de lemn. Căci această consiliere psihologică, în cazul abuzatorului, ar necesita colaborarea părinților. Ceea ce… n-ai să vezi pe la noi, fără amenințarea cu vreo sancțiune. Ceea ce e oarecum ușor deductibil, că doar copiii ăia n-au devenit abuzatori peste noapte, și nici de viață bună ce duc ei, ori ce educație aleasă primesc ei acasă, în sânul familiei. Una peste alta… bine măcar că avem o lege în sensul ăsta. Poate în următorii ani reușim s-o îmbunătățim în așa fel încât chiar să reușim să combatem fenomenul. Personal aș începe cu încadrarea la penal a celor care întorc privirile de la abuzurile dintre copii. Ca paznicul de la liceul din Brăila. Că din proprie inițiativă… nu prea se înghesuie niciunul. Ba da, ba da! Uite, s-au revoltat până la grevă unele cadre didactice – în solidaritate cu învățătoarea intimidată de ministrul educației. Umilită, zic ei. Stresată. Aha! deci fenomenul ăsta de bullying chiar deranjează. Adică când vine aia de la minister și te ia la întrebări – te simți umilită și intimidată. Vrei dreptate, vrei scuze publice, vrei demisii, faci grevă. Frumos îți șade, cadru didactic. N-am auzit odată-n viața mea de vreo grevă a vreunui cadru didactic pentru vreun copil abuzat. Niciodată. Ei bine, mi-am găsit la un moment dat puterea să mă uit la imaginile filmate cu ”învățătoarea umilită”. Mă scuzaț`da` profa nu ierea nici ia prea telegentă. Și nici coae navea, numa` cu ăia micii, dei stăpânea cu urletu`ei. Căcu ministresa sa tăiat ca maioneza, s-au cum să zice ân limbaji popular – sa c…t pe ia direkt. Ceia ce nui chear esplicabil, dăcât nu mai dacă ministresa venea cu toporu` și zicea că vrea săi dea l-a degete. Ceia ce nu sa ântâmplat. A fost umilită duamna? Fost. Da` de ia ânsuși, care anceput să tremure ca o frunzăn vînt de ia picat și linba și literatura română din cap și na m-ai știut nici să se esprime cum trebe.

Am fost răuță? Oi fi fost, dar nici departe nu fusei de adevărul crunt. Sensibilitatea doamnei profesoare, personal o pun pe seama unei dezvoltări emoționale lacunare (răspuns tipic infantil de tipul ”da` n-am făcut, da` nu…” dat ministrei) iar exprimarea în limba română o pun pe seama nivelului său de dezvoltare, că nu prea există scuze în cazul ăsta. ”Mărg laaaaaa toaletă, vinîîîîîîîî cu noroi, și se umflă parchetul, dacă este” – am citat din interviul acordat de doamna învățătoare cu privire la faptul că elevii au papucei de clasă. Așa că, personal, nu-mi justific reacția inflamată a unor colegi de breaslă. O fi fost aiurea ministra, c-a corectat-o pe asta de față cu copiii. Dar oare colega? Colega o fi fost ok? Ăsta-i nivelul?… Tristuț.

L.E. În ultima lună am avut ocazia să văd pe facebook poze de la câteva înmormântări. Cu decedații în sicrie. Nu doresc să comentez acest aspect al interacțiunilor online, doresc doar să-l expun ca atare.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.