Sharing is caring!

În timp ce scriam, ascultam un interviu cu Arafat, care zicea exact ce zic și eu aici. Am șters tot, dar azi scriu din nou. Situația prezentă. O luptă cu un inamic destul de perfid, în sensul că nu e luptă dreaptă, pentru că dușmanul este invizibil. Multă lume se plânge. Multă, multă lume nu înțelege că tot ce se întâmplă acum este grav, și că măsurile care se iau sunt de prevenție a răspândirii. Și prevenția asta a răspândirii reprezintă la propriu protejarea de inamicul care este invizibil. De o perfiditate ieșită din comun. Te poate ucide, dar nu mori imediat, ci mori în chinuri, singur. Dar poate fi mult mai crud. Poate să nu te ucidă, să-ți provoace o rană mică, nesemnificativă, dar prin tine să-ți ucidă pe cineva drag. Asta doare mai tare decât propria moarte.

E stare de război. La propriu. Imaginează-ți dacă era un război convențional. Cu arme, cu rachete. Îți dădea mâna să ieși din casă? Cred că nu. Dar asta pentru că vedeai inamicul. Pentru că înainte de moarte s-ar fi produs zgomot în jur. Pentru că ai fi văzut cu ochii tăi imaginile chinuitoare ale morții. Imagini de care suntem protejați acum. Pentru sănătatea noastră psihică suntem protejați. Cum ar fi să-i vezi la televizor pe cei care au fost răpuși? Cum ar fi să vezi imaginea morții zi de zi?

Suntem foarte norocoși. Poate că unii dintre noi nici măcar nu merităm tot norocul ăsta. Știu cum sună, dar asta cred. Dacă ar fi un război convențional, faptul de a instiga la acte antisociale, adică de agravare a răspândirii, care, cu un inamic văzut ar însemna instigarea la a călca pe terenuri minate – ar fi văzut exact așa cum este: ilegal, imoral.

Multă lume este revoltată. Asta este o radiografie a stării noastre generale. A nivelului nostru de înțelegere. A modului în care vedem viața, în general. A nivelului mediu de inteligență emoțională. Capacitatea de sinteză. Capacitatea de adaptare. Discernământul.

… Și ipocrizia. Dacă ar fi un război convențional, cu inamicul la vedere, cu daune materiale produse în paralel cu victime umane, cu zgomot și praf în jur – mulți dintre ”vitejii” care azi îndeamnă la escaladarea regulilor de supraviețuire n-ar mai face-o. Pentru că actul antisocial ar fi pe față și neinterpretabil altfel decât așa cum este: criminal. Acum e pe sistemul ”hoțul neprins e negustor curat”. Inamicul e invizibil așa că poate fi negat. Inamicul este invizibil așa că poate fi reinterpretat. Inamicul este invizibil așa că poate fi ignorat. Cel mai trist este că în afară de cei care instigă zilele astea, mai sunt aceia, nu puțini, care nu-și folosesc propriul discernământ, ci se aliniază necondiționat la netrebnicii, în mod ironic în numele unei libertăți a spiritului. O libertate reinterpretată.

Asta este și ironia aparatului psihic, în general. Reinterpretează. Reinterpretează totul raportat la patternurile deja create. De aceea există termenul de ”spirit liber” – se referă la persoane care reușesc într-o anumită măsură să-și depisteze tipare cognitive proprii, și să lucreze cu ele. Din păcate nu-i ușor de realizat. Cel mai grăitor tablou al neputinței omului de a a-și acorda timp și interes sieși – este fix această perioadă. Cei care se autodeclară ”liberi”, culmea, sunt cel mai deranjați să stea în casele lor, deși acesta este cu adevărat un prilej nemaipomenit de introspecție. Contactul cu sinele este o muncă de-o viață. Epoca în care trăim a fost până acum destul de neprielnică introspecției. Un secol al vitezei, al aglomerației, al consumerismului. Ai fi crezut că cei implicați în sondarea propriilor profunzimi și depășirea propriilor limite – se vor bucura acum de nemaipomenita oportunitate ivită. Timp liber, solitudine. Teren fertil. Altă dată, ca să te poți reculege oarecum, ai nevoie să-ți iei concediu și să îl petreci în pustietăți. Acum concediul este asigurat de stat, iar solitudinea e garantată prin lege. Însă omului îi este greu să stea cu sine. Tot în exterior își proiecteaază propriile blocaje. Tot la exterior se raportează. Tot în exterior își caută ancore. Că soarele e binefăcător, că lumina directă, că natura, că aerul de afară, că contactul cu oamenii…… că……. că……….. că locurile sacre, adică tot binele interior are ancore indispensabile în exterior. Înăuntrul lor se raportează definitiv la exterior, deși cu alte ocazii exteriorul era catalogat ca fiind iluzoriu. Iluzia este relativă, așadar, în funcție de propriile raportări la situații date. Acum, iluzia a devenit realitate și nu numai, ci o piesă necesară supraviețuirii Sinelui. Ce ironic. Atașamente, mai țineți minte? Mai știți cum le condamnați voi în teoria aceea frumoasă? Iată-vă.

Dacă războiul ar fi unul convențional, dacă iminența morții ar fi fost vizibilă, tangibilă, dacă ar fi produs zgomot și mizerie, atunci ar fi fost conștientizat într-o măsură mai mare. Dar asta ce înseamnă până la urmă? Asta înseamnă că libertatea spiritului este încă un deziderat greu de atins. Incapacitatea actuală a Eului de a se detașa de formă, de tipar, de iluzie. Sau nu ai Totul în tine deja? Nu asta era cheia? De ce dintr-o dată ai nevoie de soare, de natură, de contact fizic și de spații exterioare catalogate drept sacre? Și de ce un factor nevăzut este catalogat drept inexistent, deși efectele sale sunt la fel de nocive ca unul văzut? De ce izolarea temporară este considerată drept un act de conspirație mondială sau…. intergalactică? De ce, în loc să se profite de un moment de libertate de a fi cu sine până la urmă, se caută vinovați, conflicte, conspirații, amenințări iminente? De ce pacea interioară este atât de ușor de zgândărit? De ce solitudinea este greu de îndurat? De ce conflictul este amplificat tocmai în solitudine? De unde toată energia asta dizarmonioasă, închegată în valuri de teorii ale unei conspirații de distrugere în masă? Unde-i zenul? Unde-i libertatea spiritului în manifest? A spiritului, nu a Eului. Spiritul este imaterial și nu se raportează la materie, nici nu poate fi ”sugrumat” de vreo acțiune umană exterioară, oricâte oculte ar exista, oricâte guverne ar decide restricții de orice natură. Spiritul îți aparține, abia reușești tu, cu eforturi – să ajungi în contact cu el. Nicio acțiune exterioară nu ți-l poate zădărnici în vreun fel. Păreai să știi asta înainte. Se pare că la prima deviere de la familiar se pierde toată teoria frumoasă, toată credința, tot echilibrul personal.

Ieșirea din zona de confort face ravagii. Și asta este o chestie caracteristică Eului. A egoului. Mai țineți voi minte toate teoriile acelea despre Ego? Iată, acum sunt exemplificate de o forță extraordinară a Totului, care a însumat toate hotărârile personale și de grup de a se debarasa de nenorocitul ego, de a-l ucide. Egregorul, remember? Pentru a te debarasa de el (de Ego) trebuie întâi să-l cunoști, să iei un oarecare contact cu el, să-i cunoști marginile, să-i înțelegi miezul, să-i înțelegi mecanismele. Toate astea – nu ca pe o lectură de duminică, ci direct, nemijlocit. Nota mea personală a fost mereu că uciderea este ne-naturală, lipsită de realism. Cunoașterea sa, transformarea sa, reconfigurarea în parametri cât mai apropiați de structura Sinelui – asta ar fi o soluție. Printre altele, bazată pe faptul că energia nu moare. Poți să vrei tu s-o ucizi. Dorința de a ucide este, de altfel, caracteristică exclusiv egoului. Sinele are alte preocupări bazale. Și alte legi existențiale. Imuabile.

Dacă războiul ar fi unul convențional, străzile ar fi pustii. Ar bubui, și ăsta ar fi semnul greu de ignorat, greu de negat, greu de reinterpretat. Dacă războiul ar fi unul convențional, lumea ar fi recunoascătoare pentru faptul că se impune șederea în casă și nu ieșirea pe stradă. Dacă războiul ar fi unul convențional, ”spiritele libere” ar reuși să vadă cu ochii fizici ceea ce în prezent se vede doar cu ochii conștiinței. Să știți că până în prezent, oamenii de știință nu au reușit să localizeze conștiința în trup. Cu cât se cercetează mai aplicat, cu atât pare să se lărgească misterul. Pare să fie peste tot în corp, și totuși niciunde palpabil, cuantificabil cu parametri actuali de cuantificare. (Aproape) nimeni nu contestă existența ei (a conștiinței) și în același timp (aproape) nimeni nu reușește prin metode convenționale să-i definească natura.

Dacă războiul ar fi unul convențional, ar fi mult mai greu de ascuns în spatele unor minciuni. Minciuni care să protejeze de impactul cu situația, minciuni care să protejeze de deconspirarea propriilor maleficități, minciuni care să protejeze de impactul cu sine.

Dacă războiul ar fi fost convențional, frica ar fi mai onestă. S-ar manifesta ca atare, și nu aravea ocazia să-și mascheze existența, să nască monștri, să degenereze. Frica este la fel ca orice formă de energie psihică – transformabilă, dar numai în condițiile în care persoana devine conștientă de ea. Frica este un instinct la bază. Instinctul de supraviețuire. Și Egoul are un instinct al său de supraviețuire. Instinctul de supraviețuire al Eului construiește o frică-hibrid. La fel ca acest tip nou de coronavirus. Și orice ieșire din zona de confort declanșează instinctul de supraviețuire al egoului, cu hibrizii lui cu tot. Ieșirea din zona de confort este orice acțiune sau idee care nu se încadrează în tiparele unui pilot automat despre care toată lumea știe, dar aproape nimeni nu cercetează.

Dacă acest război ar fi unul convențional, poate că supraviețuirea Eului ar fi detronată de supraviețuirea ființei. Supraviețuirea ființei este un dat al Creatorului, să zicem. Al Universului. Al inteligenței naturii.

Dacă acest război at fi unul convențional, capacitatea noastră de contemplare și introspecție ar fi zădărnicită de amenințarea permanentă, de imaginile necenzurate ale morții în timp real, de zgomotul nimicitor al morții, de foame, de lupta pentru supraviețuire fizică.

Îți imaginezi cum ar fi? Să zicem că virusul primește un corp vizibil, o formă observabilă cu ochiul liber. Și noi, ieșind pe stradă, să-l vedem. Să vedem cum atacă oamenii în jur, cum ne atacă pe noi înșine, cum iese din noi înșine și atacă poate cele mai dragi ființe din viața noastră, sau poate niște ființe oarecare. Să-l vedem cum ucide, acțiunile lui să fie vizibile fizic, în fața ochilor noștri, așa cum se vede împușcătura cu arme de foc, explozia, atacul fizic de orice natură.

Dacă acest război ar fi unul convențíonal, răniții ar fi tratați în corturi improvizate, poate în condiții precare, sub amenințarea vizibilă a morții în orice clipă. Cu toate acestea, atât răniții cât și vindecătorii ar fi acționat cu mai multă smerenie. Cu mai multă empatie. Cu solidaritate. Dacă acest război ar fi unul convențíonal, n-am avea timp să ne plângem că trebuie să stăm acasă la căldurică, ci am fi fost recunoscători pentru fiecare moment de liniște în propria casă. Dacă acest război ar fi unul convențíonal, toate judecățile de valoare din prezent și-ar pierde orice valoare. Dacă acest război ar fi unul convențíonal, plictiseala ar dispărea total din ”bietele” noastre vieți. Dacă acest război ar fi unul convențíonal, cu toții ne-am aștepta ca soldații români să lupte până la ultima suflare cu dușmanul, căci asta este meseria lor. Dacă acest război ar fi unul convențíonal, soldații chiar asta ar face, pentru că asta este meseria lor, egal că și-au ales-o pe timp de pace. Dacă acest război ar fi unul convențíonal, n-am mai avea nici timp nici chef să facem demonstrații de nesupunere la regulile de protecție impuse. Dacă acest război ar fi unul convențíonal, am căuta protecție, dar n-ar fi atât de la îndemână, căci bomba ar cădea indiferent de acțiunile noastre, pe când virusul circulă de la om la om, și s-ar opri dacă omul ar sta acasă. Dacă acest război ar fi unul convențíonal, ”acasă” și ”familie” ar căpăta niște sensuri noi. Dacă acest război ar fi unul convențíonal, n-am mai avea timp să intrăm în depresie, ocupați fiind să supraviețuim. Dacă acest război ar fi unul convențíonal, am deveni brusc responsabili din proprie inițiativă, fără a fi nevoie ca statul să se milogească de noi să facem asta pentru noi înșine și pentru semenii noștri.

Dar nu e. E un război neconvențional. Și pentru că inamicul este invizibil și nu face zgomot și mizerie…. noi încă avem și timp și chef să ne jucăm cu demonii interiori. La mișto.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.