Sharing is caring!

Nu știu exact în ce fază sunteți. Nu v-am luat pulsul de ceva vreme. Dar mă gândesc la voi, să știți. Eu sper că lucrurile s-au mai așezat acolo, înăuntru. Cam ăsta este traseul, în general. Negi, te revolți, lupți, apoi integrezi și vine ceva ce seamănă cu un fel de pace. Nu este pace-pace, dar e o acomodare. Deîndată ce aparatul psihic se obișnuiește cu ceva, funcțiile sale se reglează, ieșind din starea de război. Pentru că principalul inamic al acestuia este necunoscutul. Reacția omului la nefamiliar este mai aprigă decât la orice alt fel de agresiune. Ăsta e un lucru foarte important de știut când te apuci să muncești cu tine. Mă gândeam să povestim puțin despre chestia asta. Timp avem.

Descoperi că poate fi mai bine, totul e să faci niște pași spre autocunoaștere și dezvoltare personală. Te apuci de tine cu niște așteptări imense. Poate că mergi la un psiholog, la un terapeut neconvențional, sau pur și simplu ești tu cu tine și un morman de cărți din care afli că ești o ființă extraordinară cu niște resurse interioare demențiale pe care tu trebuie doar să le conștientizezi. Ceea ce este perfect adevărat. Dar nu suficient. Știi, e ca în bucătărie. Ai toate ingredientele unei rețete speciale, ai oalele potrivite și cuptorul ideal. Dar nu-ți iese nici pe-aproape de ce ai gustat tu în restaurantul ăla de fițe. Ingredientele astea se pun într-o ordine anume, și la fiecare rețetă există câteva secrete de execuție.

Înainte să-ți fie bine, îți va fi rău.

Pe asta nu prea ți-o zice nimeni. Nici măcar psihologul n-o punctează cu subiect și predicat. Adică afli că funcționezi pe niște tipare cognitive, afli că în virtutea acestor tipare ești oarecum nefericit, blazat, sortit parcă aceluiași rezultat final: dezamăgirea sau singurătatea sau nedreptatea sau neîmplinirea. Nefericirea. Și începi să contracarezi tiparele astea, încercând să suprascrii convingeri mai sănătoase, mai constructive cu propria persoană. Și aici începe un șir de pași greșiți. Doi principali.

Primul este că nu ai răbdare să-ți descoperi tiparele în baza cărora funcționezi în prezent. Te gândești că n-are rost să mai irosești timp devreme ce oricum le schimbi. Și te focusezi pe noile tipare pe care-ți dorești să ți le implementezi. Aici ai făcut deja entorsă, dar nu-ți dai seama, pentru că oricum nu știi exact cum e să nu doară nimic, plus că nu-ți explică nimeni importanța respectării pas-cu-pas a rețetei. E ca și când vrei să faci ragout fără să călești ceapa. N-o să iasă. Poți să faci afirmații pozitive până la sfântu Așteaptă. Poți să ți le scrii pe pereți, pe oglindă, și chiar și-n frunte dacă vrei. E ca și când te apuci să scrii cu creionul peste marker permanent, sau cerneală. Imaginează-ți. Vezi pagina? E scrisă de mână. Cu stiloul, să zicem. Și-apoi ai adăugat multe rânduri cu creionul. Înțelegi ceva de-acolo? Când vreodată va arăta armonios ce faci tu acolo?

Al doilea pas păgubos constă în așteptările nerealiste. Asta vine și din lipsa de informație. Adică aproape nimeni nu-ți zice că prima reacție a aparatului psihic este una de apărare. Orice acțiune ieșită din tipare este tratată drept amenințătoare. Pentru că chiar așa este. Un fel de virus care atacă patternul deja format. Tu vrei să-ți schimbi niște tipare, dar ele nu vor să fie schimbate. Ceea ce pe de o parte este foarte bine. Pentru că totul în viața asta funcționează pe bază de tipare. Înveți să mănânci odată, apoi știi de fiecare dată. Înveți să mergi odată, apoi știi de fiecare dată. Înveți să scrii și să citești odată, apoi știi de fiecare dată. Înveți să conduci mașina odată, apoi știi de fiecare dată. Înveți să citești ceasul odată, apoi știi de fiecare dată. Apoi mai sunt tiparele acelea de care nu suntem niciodată conștienți, dar fără de care am muri pe loc, chiar și o secundă dacă s-ar defaza. Inima bate în virtutea unui tipar. Ficatul metabolizează tot pe baza unui tipar. Toate funcțiile corpului sunt tipare care rulează neîncetat în subconștient. Și astea sunt tipare pe care nu ne-am dori să le ucidem. De aceea avem un sistem imunitar. Tocmai pentru a proteja tiparele acelea care ne mențin în viață. Dar și tiparele cognitive ne mențin în viață. Persoana. Persoana este ținută în viață de tiparele astea fără de care nu ar mai fi nimic. Așa că și aceste tipare au un sistem de apărare. Și, mai ales dacă tu vii cu sapa să le ataci, ceea ce și faci încercând să grăbești procesul, sărind etape, burdușindu-te cu afirmații, multe dintre ele într-un total dezacord cu tiparele care-ți rulează de zeci de ani, ei bine, sistemul imunitar își face treaba. Așa că îți atacă din interior toate încercările.

În funcție de credințele personale – vei găsi tot felul de explicații puerile pentru chestia asta, spre exemplu dacă ești o persoană religioasă vei interpreta problema ca fiind mâna necuratului căruia nu-i convine lumina pe care o bagi tu.

🙂 Diavolul de cele mai multe ori n-are nevoie să ne saboteze. O facem destul de bine de unii singuri.

Știi, e ca la sportul de performanță. Nu începi antrenamentul fără încălzire. Și totul se face gradual. Mușchii au tiparele lor. Ai încercat vreodată să ”îngrași porcul de crăciun” cu un antrenament draconic? Dacă ai făcut asta, îți amintești că ai zăcut zile sau săptămâni cu febră musculară. În loc să faci pătrățelele la care visai, te-ai ales și cu un spate blocat eventual. Și un mers de băbuță-n cârje. Fix invers față de ce ai intenționat.

Îți dai seama că tiparele comportamentale au nevoie de multă delicatețe. Nu de alta, dar astea nu sunt ca febra musculară, să te incapaciteze doar fizic. Deși, deranjate brutal, îți pot da și simptome fizice. Se numește somatizare. Și nu, nu duce la nimic bun. Decât dacă te decizi într-un final să te uiți acolo unde ai vrut să escaladezi. Totul trebuie bibilit cu cea mai mare minuțiozitate. Se începe cu începutul, neapărat. Ca la ragout. Călești ceapa. Altfel poți să-i pui orice, ragout nu iese.

Pare plictisitor, știu. Dar doar pare. Nu e deloc așa. De fapt, dacă să te cunoști pe tine este plictisitor – ce rost are să mai încerci? Este destul de clar că interesul tău e superficial, așa că cel mai bine ar fi s-o lași baltă de tot. Tot aia e. Măcar nu faci febră musculară, entorse și alte accidente interioare.

Timp avem. Ocazia e nemaipomenită pentru un start sănătos. Să începem cu începutul. Îți conștientizezi tiparele? Ai curaj să vorbești despre ele? Ai răbdare să-ți amintești întâmplări cu similarități între ele, până ajungi la aceea cea mai timpurie, care te-a marcat într-un fel sau altul, și a creat în tine un mecanism de apărare? Mecanismul de apărare în fața unei dureri sufletești este, în general – o credință întipărită adânc pe care la un moment dat ți-ai promis să o folosești pe viitor pentru a preîntâmpina viitoare dureri. Gen ”toți bărbații înșeală, trebuie să fiu vigilentă”, ”femeile sunt curve, trebuie ținute sub control”, ”n-am nicio calitate specială, trebuie să mă limitez la atât”, ”nimeni nu mă iubește cu adevărat, pentru a obține atenție trebuie să mă victimizez”, etc, etc, etc…

Problema cu credințele astea întipărite este destul de profundă. În sensul că, fiind familiară, vom avea tendința să ”ne lipim” de aceleași tipuri de situații la nesfârșit. Explicația este asta: Noi reținem conștient o parte foarte mică din informațiile din jurul nostru, în fiecare clipă. Majoritatea se stochează direct în zona inconștientă a psihicului (avem trei zone ”de lucru” – conștient, subconștient, inconștient). Alea puține care ajung în zona conștientului – sunt cele care fac echipă bună cu tiparele noastre. Din acest motiv și din nici un altul, de multe ori viața noastră pare un film prost în care scenele se repetă parcă la indigo, făcându-ne să credem că suntem blestemați, că avem o soartă proastă, că avem o karmă nenorocită, și așa mai departe. De fapt, niciun blestem nu prinde unde nu-i deja tiparul format. Dacă e să crezi în blesteme. Și nicio plată karmică nu se face acolo unde s-a făcut deja curat. Adică la tiparele cognitive. Ele sunt karma noastră. Ele sunt tot ce contează. Când ești suficient de puternic și determinat să ți le conștientizezi și să mergi pe firul lor până la saturație, ele își pierd din puterea pe care o au asupra ta. Atunci tu ai putere asupra lor. Raportul de forțe se schimbă. Pentru că trebuie să te stăpânești pe tine dacă dorești să stăpânești orice pe lumea asta. Câtă vreme tu pentru tine ești încă o nebuloasă, tot ce vei face și tot ce ți se va întâmpla va fi la fel – o nebuloasă. Să știi teoria este egal cu zero. Toată teoria se va raporta direct la tiparele tale cognitive. Ca aceia care spun că nu au noroc în viață pentru că sunt ”prea buni”. Și de fapt numai bunătate nu se numește negoțul ăsta. Sunt binevoitor cu tine ca să mă tratezi special. Atât de special încât să simt răsplata bunăvoinței mele. Nu ești liber, ești tot un prizonier, unul la izolare. Pentru că teoria îți flutură pe la nas o libertate la care nu ai resurse să ajungi.

Că tot am dat exemplul ăsta cu ”sunt prea bun”. Nu există ”prea bun”. În realitate așa ceva nu există. Cu cât te debarasezi mai mult de credințele-scut, cu atât înțelegi mai mult că bunătatea asta e o chestie de optică și atât. ”Prea bun” nu există. Chiar și ”bun” e relativ. Că se raportează la niște tipare. La niște credințe. Credințele astea au de cele mai multe ori valori scăzute de adevăr. Ele sunt bravuri. Ele sunt mecanisme de apărare. Atât. Treaba lor este să blureze de cele mai multe ori, pentru a te ține departe de o presupusă dezamăgire ulterioară. De asta e important să ți le cunoști pe toate. Să ai răbdare. Să insiști. Să sapi. Să le întorci pe toate părțile. Să nu te plictisești. Să nu te oprești. Să nu iei pauze. Să nu încerci să arzi nicio etapă. Să nu le consideri dușmani. Să nu lupți cu ele. Să nu încerci să le suprascrii. Nu știi cât, cum, unde e de suprascris. Nu cunoști pagina. Nu ai idee de dimensiunile colii, de caracteristicile ei. Și ”la ghici” nu funcționează. Încearcă să scrii cu ochii închiși. Nu-i deschide deloc. Pune-ți în față o coală de hârtie pe care ai scris deja. Poate o pagină din agendă. Sau din jurnalul tău, dacă ai unul. Sau de la cursuri. Ia un creion în mână, plasează foaia în fața ta și leagă-te la ochi. Și începe să scrii, cu intenția de a face chestia asta citibilă.

Timp avem. Voință să fie. Ar putea ieși ceva bun. Ai curaj?

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.