Sharing is caring!

Libertatea mea se încheie acolo unde periclitează libertatea altuia. Sau siguranța ori integritatea altora. Da? Asta trebuie să știe toată lumea. Dar din păcate lumea nu știe sau nu vrea să înțeleagă asta. Astea deocamdată sunt niște vorbe abstracte. Deobicei folosite în scris cu ghilimele atunci când vrem să ne dăm profunzi. Mare parte din ”profunzii” societății înțeleg mai puțin decât restul ălora pe care altminteri îi făceau ”adormiți”, ”involuați”, ș.a.m.d. Deocamdată acest mod de gândire aparține puținilor. Și asta e trist.

Cât de ușor se manipulează masele de oameni? Exagerat de ușor. Suntem sclavii propriilor blocaje. Suntem slugile propriilor limitări. Nu ne limitează nimeni. Singuri ne limităm. Nu vrem, ne este lene să mergem mai departe, ne împiedicăm la un moment dat și rămânem acolo căzuți, în poziții indecente, cu julituri și mocirlă adunată în timp, și nu ne mai ridicăm niciodată să plecăm mai departe, patinăm în aceeași groapă formată în timp de cururile leneșe și impertinente, în așteptarea altora care să ne ridice, să ne scuture, să ne oblojească rănile, să ne împingă pe la spate și să ne tragă din față, să ne urnească din loc ca pe niște handicapați.

Jalnică stare de neputință, hrănită cu generozitate de alții – nu mai deștepți, deloc, doar mai încăpățânați, mai obraznici, mai determinați. Blocați în gropile lor îmbâcsite de putregai emoțional, strigă la ăștia din gropile de peste drum sau din lateral care așteaptă ca-n povestea unui om leneș, ”muieți îs posmagii?”

Asta se întâmplă zilele astea cu marea majoritate a celor care se simt arestați, care se plâng și acuză iminența unui regim totalitarist, care văd expresia ”stați acasă și conformați-vă regulilor” drept un semn clar al pumnului în gură dat de stat poporului, ”vor să ne reducă la tăcere”, ”vor să ne omoare ca să nu ne mai plătească pensiile”, ”vor să ne controleze ca pe sclavi” și câte altele, astea sunt gândurile, astea sunt felurile de înțelegere, astea sunt stările. Așa sunt alimentați, așa se alimentează unii pe alții, invocând manipularea. Manipularea fiind chiar ceea ce fac ei, dar de unde să-și dea seama când deja emoția în care s-au blocat mai demult a fost deja activată? Din gropile lor strigă unii la alții și se îngroapă cu fiecare urlet, căci nu s-au ridicat, ci s-au adâncit mai tare, tot mai tare în aceleași trăiri, în același film care rulează de ani întregi, poate de decenii, acaparați atât de tare de drama regizorală încât s-au identificat cu scurt-metrajul, și nici măcar nu-l văd cât e de scurt, cât e de sec, cât e de anormal. Ei nu știu că-i doar un film, sunt prinși acolo și strigă la actori de fiecare dată în același fel ”Heeeeiiiiiiii! Ai grijă că te omoară!!! Fugi, fugi de acolo! Ia un cuțit, apără-te, se apropie!!!!”

Libertatea mea se termină unde începe libertatea celuilalt. Trăim vieți anoste în fiecare zi și ni se pare absolut normal. Eu ce mănânc, eu ce beau, eu cum dorm, eu cum mă distrez, eu cum primesc satisfacție, pe mine cine mă iubește, pe mine cine mă protejează, pe mine cine mă face să mă simt bine, eu ce merit, eu ce primesc, eu, eu, eu, eu, eu, eu, eu…….. Acum după mulți, mulți, enorm de mulți ani este prima dată când oficialitățile vorbesc cu subiect și predicat despre ceea ce trebuie să facem nu numai pentru noi, dar și pentru alții. Niciodată în istoria recentă nu s-a auzit așa ceva în societate, decât poate pe la biserică sau prin cercuri restrânse de meditație. S-a pus un accent deosebit pe libertate, tocmai pentru că am fost privați de ea, și am dus-o la paroxism. Ca traumatizații cu care trebuie să vorbești cu grijă, să-i tratezi cu atenție să nu cumva să le scormonești în rană și să sângereze din nou, să-și piardă mințile. Comunicarea conducătorilor cu poporul lor s-a făcut atât de ”politically correct” încât totul a devenit fad, sec, lipsit de miez de sens, nu cumva să creadă cineva că i se spune cum să fie și ce să facă. ”Suntem liberi”, exprimarea este liberă, circulația este liberă, munca este liberă, totul este la liber. Ca și când am fost răniți și au venit să ne panseze, dar pentru că ne plângeam că rănile sunt cu puroi, au tot dat cu apă oxigenată, puțin, apoi mai mult, apoi au făcut râuri pe străzi, să ne scăldăm în ea, s-o punem și-n mâncare, s-o bem, să ne spălăm, să facem tot ce vrem, numai să nu mai plângem. Am ajuns în faza în care protocoalele impun limitări stricte în conduita unui conducător de țară, despre înțelepciune și bună ființare poate vorbi public fără a fi blamat și scuipat doar Dalai Lama și Papa de la Roma. Și pe ăia nu-i ascultă nimeni, că lumea s-a obișnuit să facă câte-un selfie și să plece mai departe. Las că știu ce zice, bla-bla spiritual, da, știu, să fiu zen, ok, m-oi duce la clase de yoga când oi avea timp, bine, o să cumpăr cartea, oi citi-o în concediu, cât e ceasul? Am o întâlnire în jumătate de oră și traficul e infernal, ia să văd câte like-uri am la poza cu Papa. Băăăi, săracilor, am poză cu Papa, nu-s vreun lache flaușat, da?

Libertatea ta se încheie fix acolo unde-o îngrădește pe a mea. Sau pe a altora. Mneah, astea-s filozofii, las că știu, am pus și io pe Insta citatul ăsta anul trecut.

Numai că asta nu e ceva abstract, este ceva viu, trăit în fiecare zi din viața asta, pentru că suntem ființe sociale, și grija sau măcar considerația față de aproape se cultivă de la naștere până la ultima suflare, nu doar la ora de religie sau în curțile de judecată. Ce ție nu-ți place altuia nu-i face – are mare legătură cu limitele libertății tale. Nu poți să mi te caci în cap pentru că tu ești liber și faci ce vrei, că și eu sunt la fel de liberă ca tine. Am dreptul la viață și la demnitate. Tribunalele sunt pline-vârf și ne-am obișnuit să ființăm ca niște barbari , liniștiți că ne reglăm la judecată dacă e. Bunul simț civic nu se învață, nu cumva să ne considerăm în vreun fel limitați, să nu ne spună nouă nimeni ce să facem sau cum să relaționăm.

Și ăsta-i rezultatul. Totul a fost atât de ”politically correct” încât am ajuns în situația în care ni se cere să fim umani unii cu alții și noi ne revoltăm. Nicio clipă nu încape ideea că solidaritatea este ceva normal. Pentru că chiar a ieșit din sfera normalității. Când vreau să fiu solidar donez bani sau bunuri. Gata, am fost, pa. Am pierdut și sensul și trăirea, s-a estompat în timp, s-a transformat din ce în ce mai mult în ceva comercial și atât. Suntem în cea mai mare criză a secolului nostru, suntem în pandemie și tot ce putem să simțim este …. nimic. Nimic, nu simțim nimic, absolut nimic. Suntem blocați în propriile văgăuni cognitive, în gropile în care ne-am poticnit odată și-am prins rădăcini, în propriile complexe și orgolii. Atât. Ne-am inclus pe toți în oala asta și-mi cer iertare. Știu că nu-i așa, dar din păcate descriu o majoritate covârșitoare. Oameni tineri și bătrâni laolaltă orbi și surzi la strigătul pământului care ne vrea uniți măcar o clipă, măcar o miime de clipită în dimensiunea asta spațiu-timp. O secundă în eternitate să deschidem ochii sufletelor și să ne coborâm de pe piedestalele pe care ne-am cocoțat eurile. Să vedem impasul, să cuprindem în înțelegere dincolo de noi înșine și nevoile noastre mici și meschine. Oameni tineri și bătrâni laolaltă care nu pot să depășească propria groapă și patinează-n ea la nesfârșit surpând pământul sub ei, strigând la alții, strigând încontinuu același strigăt al neputinței, al ignoranței, al dezastrului personal, ca niște personaje dintr-un film care la un moment dat s-a blocat în aceeași secvență.

Virusul e atât de mic ca gândurile noastre și nu se vede, iar pe morți și pe cei care se chinuie nu ni-i arată nimeni. E politically correct să nu arăți imagini cu oameni morți și cu umilințe umane. Deși a fost interpretat și răstălmăcit sensul umilinței umane de multă vreme, de prea multă vreme, atât de multă încât am pierdut majoritatea din el. Toate emisiunile acelea cu subiecte degradante cu oameni care umilesc alți oameni și omenia în sine, cu dezbateri părtinitoare, manipulatoare, mincinoase, cu subiecte frivole, degenerate, cu persoane exploatate până la sânge pentru amuzamentul unui public avid după ridicol și non-sens….. În prezent e interzisă doar difuzarea de imagini cu morți și cu răniți. Atât de jos am decăzut. Am știut cu toții tot timpul că minciuna este permisă și promovată la televizor, la radio, în ziare și peste tot în spațiul public, și în loc să considerăm asta drept o încălcare gravă a libertății persoanei – noi am acceptat mizeria ca fiind fix invers – libertate de exprimare.

Libertatea ta se încheie acolo unde începe a mea. Libertatea ta se încheie acolo unde începe a mea. Libertatea ta se încheie acolo unde începe a mea. Libertatea ta se încheie acolo unde începe a mea. Libertatea ta se încheie acolo unde începe a mea. Libertatea ta se încheie acolo unde începe a mea. Libertatea ta se încheie acolo unde începe a mea. Libertatea ta se încheie acolo unde începe a mea.

Nimeni nu ne-a învățat asta, am năvălit ca șacalii pe libertate și-am devorat-o până la ultima fărâmă, până n-a mai rămas nimic din ea. Am devenit încet și sigur prizonierii unor false valori și-s zeci de ani de când facem slalom printre minciuni. Ne-am obișnuit atât de tare cu minciuna încât nici măcar când e groasă nu mai credem nimic. Băbăeț, e politically correct să avem dreptul să nu credem! Credem ce vrem, spunem ce vrem, facem ce vrem. Și mulți vrem fără nicio valoare personală, fără niciun discernământ, fără nicio grijă față de binele mai mare, sau măcar binele mic de tot al altuia de lângă. Ducă-se, nu-i treaba mea. ”Nu-mi dau ei de mâncare” – știți zicala asta? E din popor. Gura mea ce mănâncă. Burta mea. Persoana mea. Dincolo de Eu nu contează, nu există.

Am insistat destul de mult pe psihosomatică de-a lungul timpului. Mi s-a părut important devreme ce planurile conștiente sunt atât de frivole. Mi s-a părut că e o modalitate de a coercita oarecum subconștientul să-și dezvăluie problemele, lipsurile, prea-plinurile. Dacă planeta asta ar transmite ceva prin această somatizare globală, cred că ar zice că am devenit toxici unii pentru alții, că am ajuns să reprezentăm un pericol unii pentru alții, că suntem infectați peste capacitatea sinelui de apărare, îmbâcsiți până la refuz, până la sufocare. Atât de îmbâcsiți încât nici într-al unșpelea ceas nu mai suntem capabili să ne dorim măcar ceva bun pentru Totul care-i un organism ale cărui celule suntem.

Criza asta nu va ține suficient cât îi este necesar omenirii să se curețe de virușii unei existențe haotice. Asta e părerea mea și sper din suflet să greșesc. Nu cred în nicio schimbare a valorilor, a paradigmelor, a profundului. Nu mai cred nici măcar într-o schimbare de formă, deja se relaxează măsurile și se revine încet-încet la fuga, frivolitatea, ”libertatea” de dinainte. Iar noi ca Tot suntem încă în faza de negare, deci… Libertatea ta va rămâne suverană peste libertatea mea, și capra vecinului va muri în continuare la fel sau mai mult decât până acum. Cei răi vor fi de zece ori mai răi, iar cei buni se vor înrăi gradual, pentru că binele este atât de subiectiv încât într-o societate în care corectitudinea politică ia forme grotești – binele se va stâlci cu fiecare generație. Pe vremuri șef de trib era de fiecare dată un bătrân înțelept, cel mai înțelept din comunitate. Acum șef de stat este un tip carismatic sau nu, fără niciun atribut în armonizarea societății ca un tot omogen. În prezent când vorbește președintele se înjură ca la ușa cortului și se face pământul gaură de ironii, cârcoteli, supoziții. N-are niciun rol în profunzime, căci noi suntem atât de ”liberi” încât nu permitem nimănui să ne spună ce și cum. Profesorii sunt scuipați și scuipă la rândul lor. Educația se limitează la materiile de bază în școli, și la ”libertate” acasă unde părintele a dat-o-n parenting modern, adică ignor total. Să facă ce vrea, ce simte. Ce vrea, ce simte fără o bază a ființării sădită – e haos. Iar haosul nu e libertate. Niciodată. Libertatea mea se încheie acolo unde începe libertatea ta.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.