Sharing is caring!

Am 40 de ani. Din ăștia 40, vreo 25 sunt pe Cale. Sau pe calea Căii. În primii am bâjbâit. Eram doar un copil. Un copil nevinovat cu o viață incomodă. Sau, nu știu, poate că toate viețile sunt incomode în felul lor. Poate că lucrurile pot fi descrise altfel. Poate că în realitate am fost un copil norocos și atât. Sunt milioane, miliarde de copii abuzați care ajung la rândul lor abuzatori, fără să-și pună vreodată problema dinamicii vieții. Eu acasă nu am fost educată să-mi pun întrebări despre viață. Nu la modul acela profund, transcedental. De fapt, pentru mine termenul ”acasă” a avut valențe foarte diferite. Poate că tocmai lipsa asta a lăsat loc liber suficient propriilor inițiative de căutare și înțelegere. Și spațiu pentru un ”acasă” al sufletului.

În toți anii ăștia pe Cale, sau pe calea Căii – am trăit chestii foarte frumoase și foarte urâte în egală măsură. Nu regret nimic. Nimic nu aș schimba cu mintea de acum. Nici măcar o oră, nici măcar zece minute din 25 de ani. Toate au contribuit la construirea mea așa cum sunt azi, și azi sunt cu siguranță pe Cale. Merg în echilibru, cu pași siguri și capul drept, îmi cunosc destinația și traseul de urmat. E important. Drumul e îngreunat de foarte multe ori la intersecții atunci când nu cunoști regulile de circulație, dar mai ales pe unde trebuie s-o iei tu ca să ajungi unde ți-ai propus. Drumul e și mai îngreunat atunci când știi doar că trebuie să ajungi undeva, dar nu ai cea mai mică idee unde.

Am bătut de foarte multe ori moneda pe chestia asta, dar de cele mai multe ori nu am reușit să ajung la căutătorii de Cale. În primii ani acest lucru m-a frustrat oarecum, apoi am înțeles că frustrarea mea are legătură tot cu Calea mea, niciodată cu a altora. Calea asta este una comună, a Unimii, însă în același timp e o chestie individuală. În sensul că fiecare trebuie să-și pășească propriii pași, în propriul ritm, pe propriile trasee. Este foarte bine să ajuți dar este foarte greșit să încerci să duci oameni în spate pe Calea ta. Este vorba de Cale, nu de destinație. Nu-i iei omului Calea. E a lui. Fiecare trebuie să treacă prin asta în propriul ritm, cu propriile obstacole, cu propria-i coerență interioară. Este tare bine să ajuți când omul cere, poate-i la răscruce, poate îi este sete, poate și-a scrântit o gleznă. Și este foarte bine să ne ajutăm între noi. Chiar să ne cărăm în spate până la primul spital, sau la un loc sigur de popas, unde cel ajutat se poate reface în siguranță și se poate dumiri care-i drumul său în continuare. Drumul SĂU. Nu al meu.

Calea în sine nu-i grea. Calea-i frumoasă cu bunele și relele ei. Cel mai greu este s-o găsești dintre zecile de drumuri de la o răscruce de drumuri. Răscrucea aia e importantă. Când ai găsit-o dintre multele, și te-ai decis că o vei parcurge, lucrurile devin din ce în ce mai limpezi. Ai făcut vreodată drumeții în munți? E fix așa. Te obișnuiești cu traseele la un moment dat, începi să simți pulsul naturii, înveți să citești marcajele, nu te mai pierzi în pustietate, ci cutreieri. Drumurile nu sunt line, dar ăsta e farmecul lor.

Când eram foarte tânără, străbăteam țara cu motoarele. Cel mai tare îmi plăcea codul motocicliștilor pe drumuri. Niciunul nu trecea indiferent pe lângă un ”frate” în nevoie. Nu era nici măcar imaginabil să treci pe lângă cineva fără să saluți sau să oprești în caz că era vreunul tras pe margine. Opreai și îl ajutai să-și repare defecțiunea, sau îl cărai până la primul service, sub nicio formă nu-l lăsai în drum. De obicei se pleca la drum în echipă. Mai multe motoare, câte doi pe motor. O destinație comună pe o cale comună. Nimeni nu rămânea în urmă, orice ar fi fost. Țin minte că odată am plecat spre un festival. La câțiva kilometri de oraș, poate vreo 50, maxim 70 – s-a stricat motorul pe care eram eu, în spate. Eram o coloană de vreo 4 sau 5 motoare, parcă. Ne-am oprit toți pe marginea drumului și băieții au încercat să repare motorul. Cineva a trecut pe lângă noi și a oprit, deși eram mulți. Și era întuneric. S-a oferit să ne ducă în cel mai apropiat oraș unde avea un service, parcă. Sau avea un garaj doar? Nu mai rețin. Cert este că locuia în zonă și ne-a invitat la el să rezolvăm problema, ca să nu stăm pe marginea drumului. Eram niște străini. Care nu arătam tare prietenos, având în vedere că eram o trupă de rockeri. Îmbrăcați în piele, cu plete. Unii băieți aveau plete mai lungi decât ale mele. Cred că eram singura fată atunci din grup. Băiatul ăsta ne-a primit pe toți în casa lui și ne-a omenit. Problema nu s-a rezolvat pe loc, a trebuit să așteptăm până a doua zi, nu mai știu exact dacă așteptam o piesă sau un om care să știe să repare, cert este că băiatul ăsta ne-a cazat pe toți o noapte și ne-a tratat ca pe niște oaspeți de onoare până s-a rezolvat problema și am plecat mai departe. Cert este că deși un singur motor s-a stricat, toată trupa a stat în loc până s-a rezolvat problema și am putut să ne continuăm drumul împreună. Ne-am despărțit de gazda noastră cu urări de bine și numere de telefon schimbate. Acolo s-a născut o prietenie care a durat în timp.

Deși erau unele voci care mă condamnau pentru anturajul meu ”periculos”, eu mă număr printre norocoșii lumii. Aparențele nu m-au interesat niciodată. Pentru mine ”acasă” nu a fost un loc sigur, dar viața a compensat clasicul ”acasă” cu un ”acasă” neconvențional. Acolo unde inima a fost și a crescut. În spiritul unui cod de onoare. Echipa nu era o noțiune, ci un mod de viață.

Lumea se ferește de coduri de onoare în ultimii ani. Toate categoriile, inclusiv cercurile spirituale. Într-o reinterpretare eronată a libertății persoanei. Nicio libertate nu este vreodată impietată de vreun cod de onoare, dimpotrivă. Suntem ființe sociale și Calea, deși trebuie parcursă individual, este comună. Calea este a Unimii. Orice altă destinație crezi că ai, să știi că e cazul să te oprești puțin și să mai privești odată răscrucea aia.

Personal sunt o tipă solitară. Cu o structură de personalitate mai degrabă introvertită. Și e un paradox aici, pentru că în același timp sunt o tipă populară și sociabilă. Dar e o chestie care ține de Cale. De Calea mea. Funcționez la parametri optimi în solitudine. În sensul că eu cu mine sunt suficient de intimă și prietenă încât să fac o echipă magnifică. În solitudine sunt creativă. În același timp iubesc oamenii. Nu-i iubesc cu inimioare desenate pe pereți, cu demonstrații fizice de atașament, de fapt cred că asta-i descrierea: nu am un atașament față de oameni. Față de niciun om, cred. Felul meu de iubire este destul de atipic. Nu am mai zis nici măcar în sinea mea ”am nevoie de X în viața mea”….. nici nu mai știu de când. Nu dau telefoane des, prefer concediile solitare în locuri aproape pustii, și în general nu caut companie ca să mă încarc ci ca să ofer. În solitudinea mea care nu este singurătate, nu mă văd aproape niciodată pe mine ca pe un individ izolat de restul lumii de pretutindeni, nici ca pe vreun apartenent al vreunui grup restrâns, deși am și câteva cercuri destul de restrânse din care fac parte. Dimpotrivă, mă văd așa, ca un fel de celulă dintr-un organism foarte mare. Să nu înțelegi cumva că stau nopțile și mă perpelesc de dragul umanității și din-astea. Departe de mine. E doar că mă văd ca o parte dintr-un întreg cumva. În solitudinea mea. Și sunt foarte multe momente în viața de zi cu zi în care fiecare dintre noi facem alegeri. Și eu aleg preponderent în favoarea totului, adică raportez din ce în ce mai puțin întâmplările de viață la Eul meu. De aici și popularitatea. Împreună cu oamenii sunt o tipă plăcută. Pentru că nu le raportez acțiunile la niște nevoi față de Eu. În general am o stare interioară de acceptare. Care nu înseamnă că plac pe toată lumea, dimpotrivă, am început să plac din ce în ce mai puțini oameni. Dar îi înțeleg. Înțeleg pozițiile omului în spațiu cumva. Și nu mă raportez la ei, cum să-ți explic oare? Starea mea de bine cu mine însămi nu depinde de acțiunile altor oameni. De bine cu mine însămi, nu de bine în general. Deci Eul meu este în siguranță în orice companie. Și atunci sunt relaxantă, în sensul că oamenii nu prea se simt judecați în prezența mea. E o stare de bine dată de o stare interioară de acceptare cumva. Asta nu înseamnă că sunt un fel de Yesman care aprobă orice fără discernământ pentru că iubește oamenii. Nici pe departe. Mă vezi cum sunt și în spațiul virtual. N-am niciun stres să contrazic sau să am o părere diferită, poate chiar revoltător de diferită uneori. Numai că, oricât m-aș contrazice pe o idee, nu raportez asta la siguranța Eului meu, nu o iau personal în alte cuvinte. Și dacă n-o iau personal, nici n-o dau personal, cum ar veni. Adică în capul meu e foarte clară delimitarea asta. Eu nu contrazic un om, ci o idee. Nu am nimic cu omul, chiar dacă ne țigănim ca la ușa cortului pe un punct de vedere. Nu simt niciodată nevoia să atac un om. Să-l atac pe el, să-i atac persoana, personalitatea.

Am un cod de onoare întipărit undeva înăuntru. Și nu mă simt niciodată mai puțin importantă, oricât de mult aș lăsa de la mine în favoarea unui bine comun. N-are legătură cu pandemia ce zic acum. În fiecare zi din viața noastră facem astfel de alegeri. Chestii simple, cotidiene. Pot să aleg să nu-mi pese și să-mi arunc gunoiul pe stradă, sau pot alege să mai fac câțiva pași și să mi-l arunc la un tomberon. Pot alege să urc într-un mijloc de transport în comun și să-mi fac drum printre oameni cu coatele, fără să-mi pese că faultez doi-trei până mă liniștesc, sau să fiu atentă și să nu împing pe nimeni. Pot alege să stau într-un loc de așteptare sau într-un mijloc de transport în comun sau într-un grup de oameni – vorbind tare la telefon, umplând atmosfera de hăhăielile mele, că unde sunt eu nimeni nu trebuie să-și mai audă gândurile, eu fiind miezul, sau pot alege să nu deranjez. Pot alege să plec dintr-un hotel lăsând camera ca după un război mondial, sau pot alege s-o las așa cum am primit-o. Pot alege să conduc mașina ca la curse, dar curse din acelea speciale, fără reguli, sau pot alege să-mi respect partenerii de trafic și să conduc respectând legislația. Și viața în general. Pot alege să-mi salut colegii sau vecinii sau cunoscuții, sau pot alege să fac pe importanta și să ignor.

Alegeri mici de cele mai multe ori. Alegerile mari sunt rare. Viața toată este alcătuită din tot felul de alegeri mici. Pentru care putem să ne asumăm responsabilitatea, sau putem să nu. Putem să ne considerăm victime ale circumstanțelor, victime ale unui sistem social, victime ale oamenilor răi sau insensibili. Și atitudinea în fața vieții tot o alegere este. Adică poți da vina pe educație, pe condiții externe bune sau rele – până la un moment dat. Și de la acel moment încolo îți aparții. Ai discernământ și îți aparții. Poți alege să nu faci nimic în privința asta, dar este alegerea ta. Adică nu mai ești victima nimănui, îți aparții, faci alegeri.

Și codul ăsta de onoare este foarte important în viziunea mea. Deși este construit în așa fel încât să țintească binele mai mare – de fapt impactul cel mai puternic al acestuia este produs în interiorul individului. Am 40 de ani, din ăștia 40 vreo 25 sunt pe Cale. Sau pe calea Căii. Am pornit pe Cale copil fiind, în mare parte pentru că am avut o viață incomodă. Dar poate că lucrurile stau fix invers. Poate că în tot timpul ăsta m-am numărat printre norocoșii lumii, printre răsfățații pământului. Poate că toate viețile sunt incomode în felul lor, și poate că incomoditățile astea sunt cei mai buni catalizatori în procesul inevitabil numit transformare. Viața este în sine un proces continuu de transformare. Fizică, psihică, emoțională, vibrațională. Și am pornit cu dreptul. Cu un fel de ”for” dat de undeva de sus, sau random, habar n-am, sau poate că nu vreau să intru în zona asta. Am apucat o vreme și niște circumstanțe în care un cod de onoare era încă parte din normalitate. Ăsta-i un ”for”, să știi. Mi-a clarificat de la început cam cu ce se mănâncă această Cale, așa că io la răscrucea aia n-am stat prea mult pe gânduri.

Că n-o zic niciodată suficient de explicit, parcă. Nu Calea e grea, greu e s-o înțelegi, să-i depistezi drumul de acces și metodele de orientare către destinație. Ca la orice drum pe care-l faci la propriu sau la figurat. În rest, cu bune și cu rele – cutreieri.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.