Sharing is caring!

Găsesc un soi de voluptate în suferință. O adulmec subliminal de dinainte, toate simțurile mi se amplifică. Văd în culori mai puternice, aproape nepământești, aud mai mult decât clar, aud profund, iar mirosul… simt toate aromele naturii ca o explozie de bine care-mi inundă efectiv corpul. Ca și când brusc nivelul de oxitocină, serotonină, adrenalină ar crește la cote imposibil de cuantificat. O stare de conștiență amplificată care mă ține în același timp prizonieră, cenzurându-mi capacitatea de a mă împotrivi, ba chiar imaginea suferinței ce va veni în cel mai scurt timp. Mă orbește temporar așa încât să nu mă opun. Sau poate că tocmai eu fac asta cu mine însămi. Pentru că, nu-i așa? Cu toții facem asta, în fiecare zi. Cenzurăm informații din zona conștientă, le plasăm direct în zona aia sigură a inconștientului și acolo pot să zacă o eternitate, două eternități, zece. Dumnezeu e arhitectul unor scheme personale de suferință, sau eu însămi? Și dac-aș fi eu, de ce mă torturez cu precogniții inutile? Dar dacă e Dumnezeu, de ce sunt desenată cu capacități care pot fi dezvoltate până la atingerea unui plan de conștiență efectiv expandată? Suntem cu toții niște muppeți ai unui Creator crud și haotic, sau suntem niște creaturi în curs de dezvoltare de-a lungul mai multor eternități? Ce naiba suntem?

Am visat totul. Dar mi-am adus aminte cenzurat. Mintea mea l-a șters efectiv, ca un efect din photoshop. Îmi amintesc totul din prima clipă în care deschid ochii, dar un tot gata-cenzurat, cu informația cheie – lipsă. Și caut un sens visului, că mă știu ”visătoare”, dar mintea logică e inutilă, e absolut inutilă. Mă întreb cine e tânăra care plânge și-mi vorbește. Caut corespondent în realitatea mea, un analog, ceva de interpretat, pentru că scap din vedere fix faptul că o precogniție îmi poate aduce în vedere persoane necunoscute. Fără imaginea lui mort între mine și ea – visul nu are nicio valoare. Iar eu sunt încă atât de infatuată încât nici nu iau în calcul faptul că visul e incomplet, că lipsește ceva de-acolo, deși chiar și pe firul logic așa cum îmi place mie – tot asta rezultă: ceva important lipsește de-acolo, e ca un puzzle, de fapt e fix un puzzle. Și dacă n-aș fi atât de autosuficientă, mi-aș fi dat seama din prima clipă.

Știai că animalele au câteva simțuri mai dezvoltate decât noi? Spre exemplu pragurile liminale la auz și văz (și chestia asta are implicații multiple). La noi ceea ce depășește pragul liminal se numește infrasunet sau ultrasunet, infraroșu sau ultraviolet. Adică planuri din spectre care sunt peste sau sub capacitatea noastră maximă de captare în plan conștient. Desigur, și noi suntem capabili să le vedem/auzim, dar sunt redirecționate automat în zona inconștientă a acestui psihic care debordează de… importanță. Trebuie protejat, vezi-doamne. Noi suntem ființe gânditoare și avem nevoie de spațiu pe hard pentru a executa aceste operațiuni lamentabile numite generic ”gândire”.

Lamentabile, nu retrag nimic. Majoritatea ne irosim fantastica abilitate să….. nimic. Care pe care, unde plm e capra vecinului, ia să vedem noi cum o terminăm și pe aia, cine-i mai prost, concurs de importanță vitală: cine-i prostul proștilor, am un muc uscat în nara stângă, mă mănâncă-n dos, totuși cine-i prostul, calcule, scheme, deducții logice…. trebuie să rezulte că altu-i prost, încercări, încercări….. Fix așa ne cheltuim zilnic această magnifică abilitate cu care pare-se că suntem dotați în plus față de alte vietăți. Oau. A naibii superioritate.

De ce câinele ăsta a simțit toate indiciile morții (căci moartea nu e niciodată anonimă în planurile alea subliminale) și totuși s-a dus val-vârtej în fața fatalității? De ce? Suntem cu toții niște muppeți în mâinile unui Creator crud și absurd? Sau suntem niște creaturi interconectate într-un proces continuu de formare pe planuri încă necunoscute din punct de vedere științific? Fizica cuantică îmi vorbește acum despre un entanglement care vine fix în completarea scrierilor vechi, numite ”înțelepte”, adoptate de-a lungul umanității drept dogme spirituale sau religioase?

Gândirea, procesul ăsta ”superior” al aparatului psihic m-a dus către Fritjof Capra care a scris ”The Tao of physics”…. și cam atât. Am găsit vreun răspuns răvășitor de relevant în fața marilor întrebări ale umanității? Deloc, dimpotrivă, am reușit să generez și mai multe întrebări la care mă văd nevoită să caut răspunsuri, dar nu e cu nimic mai productiv decât ce face o mare parte a semenilor mei ”gânditori” cu preocupări mai bazice, gen ”care-i prostul / unde-i capra vecinului”

Câinele ăsta e câinele meu. Câinele ăsta a murit pe loc. S-a aruncat în fața mașinii ca un sinucigaș? Ca un sclav al unui impuls de necenzurat? De ce, dacă impulsul de bază al oricărei ființe este acela al supraviețuirii?

Găsesc un soi de voluptate în suferință. Dar asta am reușit să constat prin superiorul proces al gândirii, abia după ce am mers dincolo de limitele acceptabilului cu sinceritatea privind propriile-mi procese interne secvențializate și întoarse pe toate părțile. Pe toate părțile cunoscute, desigur, că am în față ditamai hăul existențial.

Sigur, aș putea găsi cel puțin zece explicații extrem de caline și aproape logice cu privire la o geometrie supranaturală a Totului. Dar uite că zilele astea n-am chef să mă mint. Nici frumos, nici urât. Și n-am chef să accept nimic. Uite – nimic. Știu că toate au un sens, dar chestia e că nu-s nici măcar aproape de a înțelege sensul ăsta în adevăratul său spectru de profunzime, și uite că am zile în care nu mă mulțumesc cu puțin. Dacă toată lumea s-ar fi mulțumit cu puțin, noi încă eram oamenii grotelor.

Dacă sunt perfect capabilă să înțeleg mecanismul de producere al unei traume – de ce naiba nu sunt capabilă să-l contracarez din prima? De ce șocul trăit face ravagii înainte de a se disipa din câmpurile mele? Și de ce ravagiile astea par sau chiar sunt niște trăiri pe cât de dureroase – pe atât de … voluptoase? De ce? Toate simțurile amplificate dau acest soi de plenitudine, și asta este o descriere săracă, dovadă că acest proces superior numit Gândire este practic inferior în fața unei realități a ființei umane în totalitatea sa. Ne place enorm să ne explicăm toate nebuloasele personale în sintaxa ”Sunt chestii dincolo de noi… bla-bla”. Ei bine – ne mulțumim cu puțin, uite o sintaxă dureroasă. Și nu, chestiile astea nu sunt dincolo de noi. Ele sunt fix acolo în noi, numai că noi am încetat la un moment dat să ne punem întrebări mai departe, de leneși, de autosuficienți, de irosiți ce suntem. Ne irosim. Cotidianul ne mănâncă. De parcă viața cotidiană m-ar împiedica vreodată să-mi folosesc fantastica abilitate superioară, gândirea. Gândirea n-are limită de funcție. Limita o pun eu acolo unde consider că mi-am încheiat socotelile. Mă mulțumesc cu puțin, dar asta este limitarea mea, nu este o limitare în designul ființei. Unii au bucătării ultra-moderne, dotate cu cele mai șmechere aparaturi existente în horeca, dar dincolo de o omletă și cartofi prăjiți habar n-au să facă. Dotați sunt. Păcat că nu vor mai mult.

Uite că mi-am dat un răspuns. Nu sunt muppetul nimănui. Mi l-am mai dat și altă dată, răspunsul, numai că de fiecare dată încerc să mă mai țigănesc puțin în favoarea mea. Poate că totuși nu eu sunt responsabilă. Poate că totuși pot da vina pe altcineva, altceva, ceva dincolo de capacitatea mea de management. Ete … pana. Un fel de muppet oi fi, dar al propriilor limitări. Autolimitări. La un moment dat mă mulțumesc cu puțin. Și accept că ”e dincolo de mine”. Și m-am spălat pe mâini. Pot să-mi folosesc procesul ăsta superior numit ”gândire” cât de superficial doresc, am liber arbitru până la urmă, nu-i așa? Mă trezesc, mă spăl pe față, îmi beau cafeaua, mă duc la lucru, funcționez la relanti, dar-hei! munca e grea, ce naibii, doar n-o să fiu singura pământeană cu chef de muncă, mă întorc acasă, mă joc cu copilul, citesc o carte, sau mă uit la un film, dacă-s prea obosită de la atâta ”gândit” la muncă – aleg filmul, că doar n-o să trag de mine, sărăcuța, nu-s robot, da? Apoi adorm. Gata ziua. Hai cu una nouă, și fă, Doamne, să treacă săptămâna ca să vină week-endul ăla odată, să pot să lenevesc, că-s om și eu. Suficient. Întrebări existențiale mai răruț, că-s extenuante. La divorțuri, accidente și decese. Și-atunci cu limită, că doar n-o să descopăr eu acum gaura din macaroană. ”E ceva dincolo de noi”. A, să nu cumva să uit – ”E importantă acceptarea”. Na, gata? Am acceptat? Bun, hai mai departe cu inerția. Să treacă zilele, să vină week-endul, s-o mai lălăiesc puțin degeaba.

Uite că azi n-am chef de inerție. Găsesc un soi de voluptate în suferință, și asta nu-i ok. Asta-i dovada clară a faptului că numai pe bază de na-na mai scot tiparele la scuturat, mai ies din cercul vicios al ”familiarului” cu a cărui comoditate m-am blazat pe mine însămi, m-am damnat la ”a exista” pur și simplu, fără să trăiesc, sau trăind așa, la relanti. Se poate și-așa, dă-i să meargă. E Univers sau Multivers văgăuna asta-n care exist? Există Dumnezeu? Dacă da – vrea ceva de la mine? Am și io un scop, un sens anume? Care-i ăla? Ai dont ghiv ă fac. Am treabă, n-am timp de filozofat despre sensul existențial și din-astea. Ca atunci când te-a trimis mă-ta să cumperi pâine, dar pe drum te-ai luat cu joaca și-ai uitat. Bați mingea până se-ntunecă și-apoi te-ntorci acasă cu mâna-n dos. Știai tu că mai ai ceva de făcut, dar nu-ți aminteai ce, așa că aia e.

Dacă am psihologi care citesc ce-am scris azi, pun pariu că se împart în două școli de gândire. Una – tulburare de stres post-traumatic. A doua – depresie de doliu. Personal, merg pe prima. Să stați foarte liniștiți, iau măsurile care se impun. Dar dincolo de asta, de ce naiba am nevoie de traumă ca să merg încă un pas înainte să mă auto-sondez? De ce? De ce societatea în care trăiesc s-a obișnuit să accepte chestia asta ca pe un fel de dat, știind destul de bine că e greșit? Că omul de când se naște și până moare trebuie să-și dezvolte acel weltanschauung nenorocit, altminteri e un zero barat, un nimic în bătaia vântului, o creatură mai neputincioasă decât animalele care nu beneficiază de minunatul proces psihic superior numit ”gândire”? De ce s-a lăsat societatea pe niște butuci privind adevăratele valori cu privire la sens? De ce am ajuns să ne educăm copiii să fie orbi, surzi și muți la tot ce ține de intimitatea ființei ca Tot unitar – minte, suflet, corp? De ce ajungem să considerăm că astea-s chestii abstracte, chestii pentru boemii neînțeleși sau pentru neurologii din laboratoare? De ce? Nu sesizează nimeni fractura???

De ce ai precogniție și totuși ea apare mai degrabă sporadic și este catalogată drept o chestie necomună, când se știe destul de clar acolo în birourile culților că toți ne naștem cu asta? Că e o capacitate pe care o ucidem din educație? Care sunt implicațiile acestei capacități inerente ființei, dincolo de superficialul, inutilul, meschinul ”văd în viitor”? Cum este posibil ca într-o realitate liniară să poți face salturi în cuante și să trăiești ceva ce încă nu e în prezent, ceva care urmează pe linia continuă? Ce căcat spune asta despre liniaritate? Hai! Fizică, să vedem, care naiba e explicația? De ce eu la școală învăț un altfel de fizică decât acela la care oamenii de știință cercetează în prezent? De ce te naști cu niște capacități pe care prin educație ți le adormi, dar știind asta alegi să mergi mai departe cu teorii fataliste despre viață și moarte? De ce? Nu sunt greu de făcut legăturile, numai că totuși suntem o majoritate covârșitoare care pur și simplu alegem să nu le facem. Din lene. Suntem blazați, oricât ne-am da de loviți la un moment dat. Așteptăm miracole de sus. Dar unde plm e sus în realitate? Unde e sus, jos, dreapta, stânga? Nu e o chestie de poziție personală în timp-spațiu? De ce dracu mă curentez? Și dacă am câmpuri de energie de ce refuz să mă ”caut” conform legilor deja știute despre energie? De ce încă strâmb din mufă când aud discuții despre subiectul ăsta? De ce ăla care alege să se privească pe sine drept o chestie care funcționează pe niște principii energetice – se pierde în detalii imbecile de dogmă de diverse categorii de la pseudo-spiritualitate până la religiozitate fariseică???? De ce dracu se numesc sceptici fix ăia care sunt cei mai dogmatici, cei care refuză orice element care nu corespunde unui tipar gata-format, declarându-l inexistent în ciuda oricărei reguli a bunului-simț elementar? De ce ăla care e cu adevărat sceptic și ia în calcul toate variantele, încercând să pună cap-la-cap niște elemente existente, indiferent că-s conforme cu ceva gata-știut sau neexplicate încă – sunt catalogați drept pseudo-ceva? Pseudo-ce? Eu ce sunt? Pseudo-ce? Ce sunt eu???? De ce pot să visez noaptea ceva ce încă nu s-a întâmplat, dar se va întâmpla? De ce propria mea minte mă protejează de informații despre care știe, evident, că mă vor tulbura? Adică de ce dracu nu ia în calcul că oricum mă tulbură atunci când chiar se întâmplă?? De ce am capacitatea să prevăd, dar nu să previn? De ce, dacă rezultă foarte, dar foarte, foarte clar că dimensiunea asta spațiu-timp nu este nimic altceva decât un tipar cognitiv??? De ce am nevoie de șocuri ca să ajung în aceeași poziție în care eram inițial, și mă tot învârt în același cerc vicios, dacă știu clar că este vicios? De ce un câine cu toate simțurile nealterate se aruncă în fața unei mașini care merge cu viteză? De ce câinele ăsta se aruncă bucuros în fața unei așa-zise fatalități, deși nu există așa ceva? De ce? Și care-i scopul? Pentru el sau pentru mine? Sau pentru fata aia care era la volan? Sau pentru un grup de oameni adormiți for ever în propriile existențe blazate? Și dacă-i pentru nemernica mea existență, pentru o clipită, o miime de clipită de dorință de a face un pas înainte în același cerc vicios – de ce? De ce dracu, oricât ar durea, tot prostănacă rămân, în același continuum al unor deceuri care generează deceuri la infinit?

Știu, o să depășesc șocul, o să-mi realiniez la un moment dat trăirea conform normelor societății ”raționale”, și o să fie bine. Știu, dar tu să știi de la mine că nu-i bine. Întrebările astea făceau odată parte din normalitate. Odată, mai demult, în vremurile alea antice, când – se pare că existau unii Gânditori foarte potenți despre care multă vreme am crezut că-s niște boemi plictisiți, și recent începem să-i considerăm oameni de știință dintr-o perioadă despre care nu prea știm nimic. Nu noi, societatea, ci ei – culții din laboratoare. Noi, societatea putem dormi liniștiți. Încă. Încă o mai putem lălăi.

Azi-noapte am visat că am făcut un copil cu Scărlătescu. Cumva trebuia să mă întâlnesc cu Bontea, dar pe drum am dat peste Scărlătescu. Era undeva pe un deal. Ne-am teleportat amândoi într-o cabană foarte mișto, unde, la căldura șemineului, am povestit vrute și nevrute. De-ale bucătăriei în general. A doua zi m-am trezit acasă la mine și am și născut. Mă întrebam cum naiba îi zic la ăla că am făcut un copil peste noapte, și fără să ne… nimic, nici nu ne-am atins. Și cum o luasem eu așa, de nebună, pe străzi care s-au transformat în dealuri din nou…. undeva am găsit un buchet minunat de flori. Era de la Scărlătescu și prin asta eu am înțeles că și el a aflat situația și că este alături de mine. Zi-mi tu acum, în condițiile în care de-a lungul vieții am avut vise premonitorii unu-la-unu cu realitatea – cum e posibil ca alteori să visez asemenea imbecilități? Ce descarc eu prin asemenea non-sensuri, dar mai ales de ce uneori descarc conținut inconștient, în timp ce alteori fac adevărate salturi cuantice? Inutile, dar asta e o altă poveste. Și încă un ”De ce” la lista aia infinită de deceuri. Și cum naiba fac diferența între visul de descărcare și ăla de precogniție. Că de multe ori pare atât de absurd încât nu faci diferența. Cu atât mai mult cu cât uneori visezi chestii care se vor întâmpla peste un an, doi, zece. Cum să recunoști ceva din el care să te ducă la constatarea că tocmai ai tras cu ochiul în viitor? Și la ce îți folosește? Și mai zi-mi de ce naiba am somatizat trauma înainte de a se întâmpla, și nu după? De ce am avut un ulcior la ochi cu trei zile înainte, și de ce a dispărut ulciorul după ce l-am văzut mort? Zi-mi de ce dracu alegem în fiecare zi să nu căutăm răspunsuri despre care afirmăm că-s importante, esențiale, ancestrale? De ce naiba ne mințim spunându-ne că chiar căutăm sensuri, când, de fapt, imediat ce devine ușor incomodă căutarea – dăm înapoi ca niște lași ordinari, și ne mulțumim cu mărunțișuri, gen ”Sunt chestii dincolo de noi… bla-bla”? Noi, personal, inițiativă proprie. Că sincer, medici sunt numai unii, dar să nu combin lapte cu pepene verde sau mere pădurețe – știu și singură, nu trebuie să vină societatea să mă educe să mă gândesc la binele meu organic, cât-de-cât.

Întrebările sunt (aproape) retorice. Nu căuta un răspuns pentru mine. Caută unul pentru tine, dacă vrei.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.