Sharing is caring!

”Azi e despre tine”…. Zilnic văd asta pe câte un perete facebook, și de fiecare dată trec repede peste, pentru că mă întristează. Am prostul obicei să dau și să iau din cuvinte sensul cel mai profund. ”Azi e despre tine” sugerează că în restul zilelor nu e. Ceea ce nu ar fi atât de aiurea dacă despre cine-i vorba în propoziție de regulă este un copil, un partener de viață, un părinte, un prieten la cataramă. Și în cazurile astea devine aiurea.

Personal știu cum este de-adevăratelea ca numai într-o zi din vreo 365 să ”fie despre mine”, și poate nici atunci. E un iad, crede-mă. Și din păcate nu sunt un caz rar. Nu-nu, că i-am avut aproape, n-am fost părăsită, a fost muuuuuult mai rău. I-am avut aproape, numai că niciodată nu ”era despre mine”. Era ”despre ei” mereu. Despre problemele lor personale și de cuplu, despre certurile lor înfiorătoare, despre luptele lor eterne în care victime colaterale picam, inevitabil, eu și cu cei doi frați ai mei. Era ”despre ei” în fiecare zi. Eu, fiind cea mai mare dintre frați, am înțeles destul de devreme că fiecare om are nevoie măcar puțin să fie și ”despre el”. Așa că, mi-am dedicat o bună bucată de viață făcând să fie ”despre ei” – frații mei. Așa cum puteam eu. Când eram foarte mici, le cedam toate dulciurile lor, spre exemplu. Era felul în care puteam eu să compensez, să fac să fie măcar puțin ”despre ei”. Apoi, crescând, m-am transformat într-un mic justițiar. Încercam din răsputeri să-i fac pe ăștia mari să înțeleagă că toată lupta asta dintre ei ne rănește pe noi – ăștia mici și neputincioși care depindem de ei. Desigur, n-am rezolvat niciodată nimic. Privindu-i pe ei. Am rezolvat, în schimb, propria-mi imagine despre Tot. Când te ustură pe pilelea ta, devii conștient de răul pe care-l poți face altora. Devii atent. Devii responsabil. Îți lărgești aria preocupărilor, depășind granițele propriului Eu.

Nu, dacă numai ”azi e despre mine” – mai bine să nu fie deloc, mulțumesc

Când rememorez de câte ori a fost ”despre mine” – îmi dau seama că nici măcar atunci nu a fost cu adevărat despre mine. Și nu e de condamnat, până la urmă. Nu erau obișnuiți. Nu știau cum e să fie ”despre mine”. Oamenii ăștia atât au știut și au putut. Astea sunt limitele lor. Poate că au vrut mai mult, sunt sigură că au vrut mai mult. Dar faci cât poți, cum poți, până la urmă. Vorba aia, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere. Eu mi-am încheiat socotelile, n-am niciun resentiment. Bine, mi-au trebuit mai mult de zece ani ca să mă repar. Dar dacă am vrut, am putut. Însă nu despre asta e vorba acum.

Pentru că ”Azi e despre tine”

Cu siguranță îți iubești părinții, copilul, partenerul de viață, prietenul cel mai bun. Cu siguranță în fiecare zi e (și) ”despre ei”. Cel mai important din lume este să depășești granițele Eului, și să experimentezi asta din ce în ce mai conștient. Adică, fiind (și) ”despre el” – unde ”el” este oricine altcineva din viața ta, cineva apropiat ție, cineva iubit – empatia ta este vitală. Empatia este acea capacitate magnifică de a împărtăși sentimentele celuilalt, de a fi în contact cu acestea. Cu sentimentele, adică dincolo de cuvinte rostite sau fapte. Asta nu înseamnă numai bezele trimise din colțul buzelor țuguiate, și declarații de iubire ca-n povești, nu-nu. Astea sunt forme. Dar forma e atât de puțin importantă….

Iubirea față de cineva ți-o manifești abia când depășești interesul pentru formă

Iubești atunci când, în gândurile tale random – o altă ființă prinde rădăcini în tine, transformându-se în interiorul tău din entitate exterioară pe care o raportezi la nevoile tale – în părticică din tine. Întotdeauna vei gândi în termeni de separare, astea sunt niște mecanisme intrinseci ale aparatului psihic, pentru a proteja entitatea ”Eu”. Și tendința este să clasifici totul la ”Eu” în raport cu celălalt, unde celălalt consolidează sau destabilizează imaginea, construcția Eului. Chiar și atunci când crezi că ești îndrăgostit lulea, ai tendința de a raporta totul la propriile nevoi, la nevoile Eului tău care, de-a lungul vieții va cere mereu confirmări și validări. ”Dacă mă iubește, trebuie să facă x și y chestii”. Și asta este o chestie normală, repet. Sunt mecanisme intrinseci. Așa funcționăm. Cu toții. Adică astea sunt niște funcții ale Eurilor noastre. Noi însă, suntem mult mai mult decât aceste Euri. Eurile sunt părți din totul care ne compune. Părțile cele mai accesibile instanței conștiente. Părți. Lărgind spectrul viziunii, privind ansamblul, în spatele unui Eu destul de capricios, sau împrejurul său – există Conștiința. Un conglomerat, o îmbinare de elemente eterogene, unele cunoscute, altele la fel de misterioase ca Creatorul Însuși. Iubirea este, de altfel, o stare a Conștiinței. Depășește spectrul Eului care are tendința de a se preocupa exclusiv de sine însuși. Atunci când iubești pe cineva, egoismul dispare din ecuație, și asta nu înseamnă numai că vrei să dăruiești chestii materiale sau cuantificabile într-un fel fizic. De fapt, nu mai vrei. Este, fix așa cum Ești tu.

Desigur, nu ne transformăm în sfinți în viața asta efemeră

Expresiile Iubirii capătă valențe din ce în ce mai profunde în noi, pe măsură ce creștem în noi. Cu experiențele noastre, cu trăirile nenumărate și de nenumărat, de altfel. Dar un lucru este cert. Atunci când iubim – depășim mai mult sau mai puțin nevoile și capriciile Eului. Integrăm persoana iubită într-un spațiu intim al ființei noastre, eliberându-l din ce în ce mai mult de povara propriilor nesiguranțe conceptuale. Dăruim. Cu cât mai puține condiții, ca să nu zic necondiționat, necondiționarea este o stare la care ajung numai sfinții. Necondiționarea sfidează instanțele fixe din spațiu-timp, și să știi că nu e deloc important să sari direct la rezultatul final. De fapt, este și imposibil, dar asta este o discuție de purtat altă dată, mai așezat. Ideea esre că iubești pe cineva atunci când dăruiești necontorizând, sau contorizând cât mai puțin. Atunci când nu doar ”azi e despre”, ci în fiecare zi. Fără patima propriilor dăruiri personale, ci natural, pur și simplu. În fiecare clipă. Cu fiecare respirație. Fără a simți nevoia vreunei recompense de orice fel – emoțional sau material – pentru actul tău intim de simțire. Adică tu simți și dacă azi n-a venit la tine, și dacă mâine zice ceva care ar putea fi interpretat altminteri în feluri care nu-ți flatează ție persoana, și de fapt tu simți judecând din ce în ce mai puțin. Așa cum tu pe tine nu prea te judeci, ci mai degrabă tinzi să-ți iei apărarea indiferent de circumstanțe. Să fii atent la tine și să vezi. Cum judeci orice ființă vie de pe pământul ăsta, oricât de binevoitor te-ai ști, și cum te înțelegi pe tine de fiecare dată. Ce pretenții ai de la Lume, și ce indulgent ești cu tine însuți. Câte așteptări dezvolți de-a lungul vieții față de apropiați, cunoștințe, străini, guvern, Președinte, Univers, Dumnezeu. Și cât ești de flexibil în privința propriei persoane. Cum raportezi totul la tine, cum te poziționezi tu în Universul ăsta amplu. Dacă ești onest cu tine, vei constata că Tu ești întotdeauna în Centru. Tot, absolut ce se întâmplă în jurul tău, raportezi la Tine. Îți place sau nu îți place. Îți priește sau îți dăunează. Îți convine sau nu îți convine. Te avantajează sau te dezavantajează. Și atunci când iubești, sădind în Tine o altă ființă, judeci mai puțin. Oferi poziții centrale alături de tine în Universul ăsta mare. Trăiești puțin sau mult mai aproape de trăirea celui iubit, face parte din tine sau cel puțin semințe din ființa sa prind viață acolo, în profunzimea misterioasă a Ceva ce te compune, dincolo de suprafață, de Eu, de Persona, de formă și nevoile sale eterne pentru contururi fixe, pronunțate.

…. Citesc ce-am scris mai sus pentru editare…. Gizăs, ce complicat pare. Stai c-o zic mai simplu. Frățică, iubirea-i foarte simplă, de fapt. Și e naturală, adică te naști cu ea în tine, nu-ți trebuie vreun masterat sau ceva. Atunci când nu doar ”Azi e despre cineva”, atunci când în fiecare zi e ȘI despre altcineva, atunci când dăruiești fără să negociezi și o faci pentru că așa simți – nu pentru că așa-i frumos, sau așa trebuie, sau așa se cuvine… ei bine, atunci lucrurile sunt foarte clare: iubești. Așa că atât am vrut să zic. Iubește, mafrend, iubește și fie-ți inima plină de oameni, că asta-i singura avere pe care-o cumulezi în viața asta. Fă să fie în fiecare zi. Fă să fie cât mai mult, și din ce în ce mai profund. Iubirea nu rănește, stai pe pace. Te mai julești uneori la orgoliu, dar trece, toate trec. Orgoliul tău nu are legătură cu altcineva, are legătură doar cu Tine, cu imaginea ta despre tine și cu nevoile tale de validare. În rest toate sunt detalii. Iubește și lasă-te iubit. Lasă-te iubit fără nicio condiție. Lasă-te iubit orice-ar fi. Nu contează că ține o clipă sau o eternitate, lasă copilăriile, viața toată este compusă din clipe, lasă-le să curgă, lasă-le să-ți ofere eternități și nu le mai condiționa. Iubește și lasă-te iubit, orice-ar fi. Ești câștigat cu fiecare miime de secundă de libertate interioară. Ai trăit-o, e a ta pentru totdeauna. Amin.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.