Sharing is caring!

Personal, cred că de-a lungul vieții vei avea relații sentimentale conform unui tipar creat în copilărie. Nu, nu ce ți-au arătat părinții tăi, ci cum ai simțit tu relația lor, și a lor în raport cu tine.

Desigur, eu nu reprezint un model, și acesta este motivul pentru care nici nu prea scriu despre relația de cuplu. Adică, dacă m-ați lua pe mine drept vreun exemplu…. ați sta singuri ca cucii ani de zile sau vieți întregi :)))))

Eu sunt genul acela de monogamă freak. Număr pe degete relațiile amoroase, n-am avut aventuri de-o noapte, nu mi-am înșelat niciun iubit, și între relații am avut mereu pauze serioase, perioade de solitudine care, culmea, m-au încărcat de fiecare dată. De câte ori mă gândesc la chestia asta mă întreb dacă nu cumva am stofă de călugăriță, dacă nu cumva cel mai bine pentru mine și pentru umanitate ar fi să rămân single forever.

Începi analiza?

Stai pe pace, au încercat și alții s-o facă. D-ăia ce se ocupă cu dezvoltări personale și karme la pachet. N-am niciun complex, deși am încercat să cred asta și să-mi găsesc pârghiile interioare, foarte interioare, adânci până-n hăul ființei. Pot fi bănuită de orice, dar nu de ipocrizie. Mai ales d-aia cu mine însămi. Sunt prima care mă sesizez și niciodată n-o țin numai pentru mine, îmi fac turul de rușine așa cum se cuvine, pe blog, pe rețelele sociale și peste tot unde port discuții. Nu mi-e frică de relații – aventura de-o noapte n-are nicio legătură cu relațiile și, ca să fiu și mai explicită – singura dată în viața mea când mi-am propus ferm să am o aventură – nu numai că n-am făcut sex în noaptea respectivă, dar am și sfârșit într-o relație fără sfârșit de-atunci încolo. Sau – mai știi? Poate că pățind asta… psihicul meu a interpretat că orice tentativă de aventură se poate transforma în relație, și-a zis ”Ok, mulțumesc, dar nu, mulțumesc!” Glumesc, of cors. Chiar gust din plin o relație mișto. ”Problema” cu mine, încă de mic copil este aceea că am un fel de indolență față de chestii pe care le simt din start frivole, inutile. Spre exemplu cică la grădiniță când ne puneau educatoarele să desenăm, eu îmi făceam desenul și apoi treceam pe la toți colegii, scriindu-le pe foaie numele. Mă plictiseam. Educatoarele s-au sesizat și mi-au interzis. M-am conformat, dar desenul tot repede mi-l terminam, așa că după ce-mi finalizam tema – mă duceam la tablă unde scriam numele tuturor colegilor. Învățasem să scriu foarte repede, și asta pentru că aflasem că la 6 ani voi merge la școală, unde alea te pun să scrii. Eram terorizată la gândul că voi merge acolo și voi fi proasta clasei. Așa că m-am pus pe scris din timp, să știu de-o treabă. În sensul ăsta, am fost declarată oaia neagră a clasei, pe bună dreptate: nu mă conformam regulilor. Mai rău a fost când am început școala. Acolo a fost durere. Am constatat că ăia acolo abia acum învață liniuțele. Mă plictiseam îngrozitor, mai rău ca la grădiniță, pentru că și așteptările mele erau mari. Din nou eram oaia neagră a clasei. Altminteri un copil foarte înțelegător și cooperant. Când eram introdusă în vreo sarcină care să-mi capteze interesul – eram țiplă. Toată școala generală m-am plictisit de moarte. Singura materie care mi-a ridicat dificultăți a fost matematica, și asta pentru că tata mi-a iscat niște complexe serioase la niște lecții făcute împreună. M-a făcut proastă, și asta m-a rănit peste măsură. Rezultatul? La orele de matematică mă plictiseam mai tare ca oriunde. Profa avea un temperament asemănător tatălui meu, așa că io i-am făcut pomană și parastas matematicii pe considerentul că – dacă asta face matematica din om – mai bine nu, mulțam fain. Habar n-am cum am trecut prin școală. Și în ziua de azi bănuiesc că am fost trecută la matematică numai și numai pentru că eram un elev sclipitor la toate celelalte materii. Doar la materii, căci cu prezențele am fost mereu la limită. Încă din școala generală îmi făceam rost de motivări false. Nu numai atât, dar îi prosteam și pe alții, și toate cancelariile știau care-i capul răutăților în clasele în care eram eu de-a lungul anilor. La prima facultate a fost la fel, numai că renunțasem la a lua după mine alți colegi. Pe vremea aia deja munceam în televiziune, așa că zburdam pe maidanele județului, eu și cameramanul. Poate că mi-aș fi făcut mai mult timp pentru clase, dacă n-aș fi intrat în conflict cu manualele vechi de predare. Eu deja munceam în domeniu. Și ce ne învățau pe noi acolo la școală era prea puțin actual sau măcar folositor practicii în sine – ca să mă prindă. Ajunsesem să cred despre mine că am un defect serios de statornicie, până am început psihologia. Ei bine, acolo mi s-au destrămat toate miturile despre mine însămi și statornicia mea. Acolo, în ciuda faptului că munceam mult, mă descurcam de fiecare dată să nu lipsesc de la niciun curs. Ba mai mult, mă și supăram pe singurul profesor care nu venea la cursuri cu săptămânile. Și mai mult, m-am dat cu c..ul de pământ până am reușit să fac orele de practică pe bune, într-un spital de psihiatrie. Am fost insistentă, băgăcioasă, enervantă, buluc în capul câtorva profesori cu care mă înțelegeam bine, până s-a îndurat unul de mine și mi-a dat numărul de telefon al unui profesor care lucra la psihiatrie în Timișoara. M-am dus la el, m-am prezentat și l-am rugat să mă primească la el în practică. Mi-a explicat că el face cu studenții de la Medicină care se specializează în Psihiatrie, deci pentru o studentă în primul an la Psiho poate fi puțin prea mult, și i-am replicat că dacă așa stau treburile, e mai bine decât sperasem, așa că acolo e locul meu, categoric. Colegii mei aveau protocol cu un azil sau așa ceva, unde mergeau efectiv de formă în primul an. Asta – privind statornicia. Nu mai lipseam la niciun curs, dimpotrivă, ceream mai mult. Și mai mult. Cât de mult era posibil. La ore nu mă mai plictiseam niciodată, dar chestia cu examenele tot spinoasă a rămas, spre exemplu la primul examen la practică am predat un studiu de caz cap-coadă în termeni clinici, conform protocolului din DSM. Aveam și emoții că poate nu depistasem destul de profi toate elementele din testul arborelui. Aveam emoții pe bune, îmi tremurau genunchii la examen, deși devenisem deja foarte apropiată de profesorii mei. După ce mi-am terminat expunerea, s-a lăsat o tăcere penibilă, și atunci mi-am zis în sinea mea că am dat de dracu. Ceva nu făcusem bine, futu-i, știam eu că la Arbore am lacune. Tu-i liniaru mă-sii, că sigur n-am calculat bine traumele, și intuiția păcii că trebuia să văd mai multe studii de caz înainte să fac io pe Batman…. Se uitau siderați la mine și asta m-a ucis în sute de feluri până s-a rostit primul cuvânt. În sufletul meu au trecut milenii. Apoi au vorbit. Mi-au arătat obrazul. Studiul meu de caz e prea complex. Trebuie să mai aștept, după ce vor examina pe toată lumea – vor lua o decizie cu privire la notă. Nu am fost în temă. Tema era un studiu de personalitate, într-adevăr, dar eu făcusem studiu clinic pe un caz de tulburare de personalitate. Conform DSM. Era prea mult, chiar și pentru an terminal, iar eu eram în primul semestru din primul an. Am stat ca pe ace până la final. Fiind Gecse, eu intrasem printre primii. Ca pe ace am stat. Nu-nu, nu pentru notă, nici vorbă. Pentru opinia lor profesională, nu-mi spuseseră dacă concluziile mele sunt corecte. Cu atât mai mult cu cât – în urma unei discuții cu medicul curant al subiectului meu, mi s-a spus că nu are cum să fie Borderline, un Borderline nu se depistează la 50 de ani. Medicul curant. Eu m-am încăpățânat și am mers pe concluziile mele. Pacienta nu fusese la psihiatru înainte de 50 de ani, deci după o logică elementară – cine să-i fi pus acest diagnostic anterior?…. Și mai aveam o emoție și mai mare. Pacienta era nimeni alta decât mama. Și asta era absolut greșit din start. Am luat 10, dar m-au fiert destul în suc propriu pentru non-conformism. Data viitoare dacă mai fac din-astea mă lasă pe toamnă, așa m-au amenințat. Mi-am plătit polițele la un examen la experimentală din anul doi. Nu citisem aproape nimic și încropisem o lucrare de toată jena. Datele erau pertinente, dar metodologia – varză. Așa mi-am spălat imaginea de freak.

Revenind la relații de cuplu

De la asta pornisem. Ziceam că, personal sunt un fel de freak, și am exemplificat așa încât să arăt că la mine e dincolo de vreun complex privind relația amoroasă. Pe de o parte. Pe de altă parte, adevărul este, întotdeauna undeva la mijloc. Privind Relația.

Adică, poate nici ca mine, având în vedere anii întregi de solitudine dintre relații, unde problema nu ar fi solitudinea, ci perioada interminabilă de timp dintre relații – dar nici ca mulți alții care consideră un semn de sănătate fix lipsa totală de perioade de solitudine. Nu, categoric NU. Nu și nu. Cine-ți spune asta – n-are nicio expertiză în mecanisme interioare. Să nu-i dai banii, și, mai ales – să nu cumva să-ți pierzi timpul să asculți baliverne goale. Ori n-au habar, ori ești prostit să crezi că ai ceva de reparat la tine, ceva care numai cu ajutorul lor poți rezolva. Nu. Între două relații ai nevoie ca de aer de o periooadă de timp în care să te recalibrezi. Pleci, evident, dintr-o relație eșuată. Asta doare. Asta lasă în tine semne de întrebare la care-i musai să-ți răspunzi înainte de a intra într-o nouă poveste.

În povestea dintre doi oameni intră fiecare cu povestea lui personală. Se formează o entitate distinctă din îmbinarea a două entități separate. Ea poate fi armonioasă, dar poate fi și un dezastru nuclear. Depinde de tine. Numai de tine, tu și numai tu. Pentru că tu intri din start în acea poveste. Dacă e un dezastru – e clar că nu aveai ce să cauți acolo.

Și? Ce-ai căutat?

Te-ai căutat pe tine. Numai că în locul nepotrivit, la momentul și mai nepotrivit. Pe tine te cauți în tine. Tu cu tine. Cu cât te găsești mai bine, cu atât mai bine știi ce vrei de la viață, ce poți să oferi, ce poți să primești, și mai ales cum este pentru celălalt ceea ce tu crezi că oferi, și ce primești exact, adică ce crede celălalt că-ți oferă, cu cât mai puține filtre de interpretare. De asemenea, găsindu-te din ce în ce mai bine, găsești mai ușor calea care ți se potrivește. Cel mai adesea aud oamenii întrebându-se dacă este relația potrivită pentru ei. Dar răspunsul la această întrebare nu-l poate da nimeni pentru altcineva. Numai tu poți decide care anume relație îți este potrivită. Decizia asta necesită o bună legătură dintre tine și interiorul tău.

Te cunoști suficient? Îți cunoști mecanismele intime de filtrare a realității? Ai o minimă idee cu privire la filtrele prin care vezi Viața? Știi ce te înalță și ce te doboară? Știi ce te doboară? De ce te doboară? Unde-i blocajul? Ce faci cu el? Cu blocajul, zic. Adică – aștepți să vină cineva cu o cheie magică și să elibereze prizonierul din tine printr-o magie ca-n poveștile cu zâne, prinți și balauri? …Asta nu se va întâmpla niciodată….. Cheia magică nu există niciodată la altul. Fiecare-și poartă cu sine cheia magică.

Mai ții minte când eram noi mici și ne lăsau ai noștri cu cheia la gât?

Na. Imaginează-ți că – pentru propriile tale uși interioare, Creatorul ți-a pus o cheie nereplicabilă la gât, și te-a lăsat la joacă.

Nu căuta să-ți descui lacătele propriilor închisori cu cheile partenerilor tăi de joacă. Nu se vor potrivi. Partenerul tău, oricât de bun, de frumos, de minunat ar fi – e partenerul tău de joacă. Puteți să construiți castele monumentale de nisip împreună, să îmbinați cele mai sofisticate puzzle-uri, să râdeți, să plângeți, să visați. Vă jucați. Creați. Distrugeți. Construiți la loc. Îmbinați. Modelați. Remodelați. Dar fiecare vine cu propriul Eu – de care este exclusiv responsabil, în virtutea unor legi imuabile ale firii. Cheița magică pentru buna ființare a ta cu tine este la tine și nu există dublură la ea.

E… să zicem cadoul Creatorului pentru tine. Unul dintre multele. Dar asta poți înțelege dacă și numai dacă te pui la povești tu cu tine. Așa, ca doi confidenți de încredere. Să te dezvălui.

Să te dezvălui până când ajungi să fii suficient de bine cu tine, așa încât atunci când partenerul tău de cuplu îți spune că ești o minune, spre exemplu – tu ești suficient de echilibrat(ă) încât să nu te-ntrebi zile sau luni ce naiba o fi vrut să zică cu asta: o minune frumoasă, sau o minune în sensul ăla tragi-comic? Și dacă a fost în sensul ăla, de ce a îndrăznit? Și dacă a îndrăznit – ce poți face să instaurezi disciplina în relația asta, să se știe cine-i bossul?…. Am dat un exemplu random. Dintre multele. Inspirate, din păcate, din realitate. Prea des ne aruncăm cu ochii închiși în brațele cuiva, nu pentru a ne bucura de o joacă frumoasă în doi, de armonie pe care s-o creăm din energiile noastre (psiho-emoționale) îmbinate, ci pentru a ne repara găuri mari cât hăurile din propriile înțelegeri despre noi înșine. Prea des aud ”X mă face să mă simt iubit(ă), sau ”X mă face să mă simt lipsit(ă) de valoare”.

Măi, chestiile astea trebuiau confruntate în tine, cu tine. E o chestie personală. Oricât de ciudat ar suna pentru unii, pe tine te face cineva să te simți exact așa cum permite tiparul tău cognitiv. Care tipar e treaba ta să-l înțelegi și să-l remodelezi, eventual. Nu te poate face nimeni niciodată să te simți lipsit(ă) de valoare dacă tu nu ai complexul ăsta despre tine. Citește atent: NIMENI, NICIODATĂ. Adică, ar fi ca și când tu porți un tricou albastru și vine cineva și-ți tot vorbește despre tricoul roșu de pe tine. Îl iei în serios? Te întrebi o clipă dacă nu cumva tricoul tău chiar e roșu? Păi nu. Așa e și cum ”te face cineva să te simți”.

Nu ”te face” nimeni să te simți

Tu singur te simți sau nu te simți. Celălalt doar îți dă ocazii să te manifești, pentru că voi doi, unul cu celălalt vă jucați împreună. Tu ”te simți” singur. Sunt procesele tale intime. Sunt filtrele tale. Sunt tendințele tale. Sunt căutările tale despre tine. În locuri care nu au nicio legătură cu ceea ce cauți tu. Tu pe tine te vei găsi întotdeauna într-un singur loc: în tine.

Eu fac pauze foarte lungi între relații. Pe de altă parte, m-am și căutat destul de intens. Am avut o copilărie destul de incomodă. Pornirea mea pe drumul relațiilor interumane a avut din start un handicap major. Pe care am avut marele noroc să-l descopăr și să-l recunosc ca atare. Bine, ar fi fost și culmea să nu-l sesizez. Eram un cățeluș șchiop și plin de bube. Era clar că e de reparat câte ceva. Așa că nu am făcut economie nici la timp și nici la eforturi. Știi cum e – când doare – faci tot ce poți să vindeci. Nu e o chestiune de filozofie, e pe pielea ta.

Despre vindecarea mea de părinți am scris o grămadă, așa că nu o să fac un caz din subiectul ăsta acum. De la ce mă luasem, de fapt. Văzusem pe facebook pe cineva care întreba dacă flirtul online se cataloghează drept infidelitate. Și am râs ca o cretină de una singură pe-aici. Lucru care nu mai miră pe nimeni din casă, deoarece mi-am câștigat demult titlul de ciudată, lucru care m-a eliberat de multe autocenzurări inutile. Etichetele mă lasă rece.

Așa că-mi permit și s-o zic pe asta: Băiețică dragă, măi fetiță cu fundiță. Da dă ce simțăști tu nevoia să flirtezi cu alții dacă-ți găsiși perechea de suflet, sau sufletul pereche sau ce-o fi ăla dă lângă tine la care trebuie să-i fii fidel…?

Relație. Ce-o fi aia, până la urmă?

Un fel de închisoare în care intri benevol și nesilit de nimeni, pentru că ”așa se face”? Un fel de celulă cu gratii mai rare sau mai dese în funcție de anumite acorduri între tine și temnițerul tău? Tu ce fel de temnițer ești? Îți lași prizonierul să respire câteodată aer curat de afară, sau îi dai doar cu porția, printr-o ușă mică din dos? Mmmm? Cum e?

… Și de ce? Da, da. De ce e? Cine sau ce te obligă la asemenea suplicii?

Eu într-o relație intru greu dar bine. Adică pornesc un drum împreună cu cineva – cu chef de viață. Cu mine întreagă. Gata descoperită și bine închegată în mine. Știind exact ce-mi place și ce nu, cu cine mă pot armoniza și cu cine nu. Cu cine pot face chestii frumoase împreună și cu cine nu.

Eu într-o relație intru cu mine întreagă. Nu intru ca să primesc ceva ce-mi lipsește, nu intru ca să-mi repar stima de sine, nu intru ca să repar stima de sine a nimănui. Nu pentru că-s egoistă și nu-mi pasă de oameni. Chiar îmi pasă. Ci pentru că știu din start că asta nu se poate. Stima de sine este o chestie personală.

Eu într-o relație intru fără să premeditez -”vreau o relație”. Premeditarea asta te-mpinge de cele mai multe ori la chestii nenaturale. Găsești itemi de care te legi ca să-ți întărești ideea că – uite, e omul potrivit, e clar, se pune de-o relație. Îi vezi părțile cu care nu rezonezi, că nu ești chior, iubirea nu e oarbă, ăsta e un mit. I le vezi, sunt poate primele care-ți sar în ochi, cu atât mai mult atunci când tu cu tine nu ai o relație tocmai apropiată. I le vezi și te gândești că se va schimba pentru tine. Tot ce trebuie să faci este să continui și să avansezi în relație. Și nici prin cap nu-ți trece că, devreme ce deja pui problema așa, tu nu placi omul respectiv. Tu nu vrei acea persoană. Tu vrei altceva, și-l iei pe el (sau pe ea) în ideea că o să-l peticești în așa fel încât să semene cu ceva ce-ți pică ție bine. Tu nu vrei relația care se încheagă natural între voi doi. Tu vrei O RELAȚIE. Pe aia care se naște natural – o ciopârțești, o peticești în așa fel încât să prindă oarecum o formă care să te satisfacă.

… De ce să faci asta? Unde te grăbești?…. De ce și-ar dori cineva să fie cu cineva pe care nu-l place din start? S-au terminat oamenii? A rămas ultimul pe Pământ? E singura ta șansă? Șansă la ce, mai precis? Ai, nu mă păcăli că-ți place foarte mult, că sunt doar câteva chestiuțe minore la care trebuie să lucreze (partenerul, desigur, doar n-ar vrea să te schimbi tu) așa încât să vă potriviți de minune.

Este posibil chiar să nu-ți dai seama, dar făcând asta te implici într-o relație – e clar că orice interacțiune între oameni se numește relaționare – dar una de coșmar, nu de vis. Se va termina mai devreme sau mai târziu, și te vei întreba cu o inocență înduioșătoare ce naiba a fost în capul tău. Vei concluziona că Dragostea e Oarbă și vei avea motivul perfect s-o faci lată din nou, cu următorul partener pe care ți-l vei alege pentru că-ți dorești o relație, nu pentru că îl placi pe el (sau pe ea) fix așa cum este, și că vă armonizați perfect. Desigur, te vei plânge constant că nu ai noroc în dragoste sau că ai cununiile legate. Și ai perfectă dreptate. Numai că – stai, nu fugi la preot sau la vrăjitoare, te-ai legat singur, și cheia e la tine. Nu trebuie decât să șezi puțin blând. Și să cugeți. Tu cu tine.

Cine ești tu?

Ce-ți place ție? Ce nu-ți place? Ce vrei tu de la viață? Ce părere ai tu despre tine? Ce cauți într-o relație? Adică ce așteptări ai de la chestia aia numită Relație? Cum este cineva care ți se potrivește atât de bine încât să nu simți nevoia să schimbi nimic? Ce ai tu de oferit într-o relație? Cum este omul care să își dorească fix ceea ce oferi tu? Adică FIX ceea ce oferi tu, fără să mimezi ceva de dragul de a te potrivi acelui om? Care sunt temerile tale ascunse? De unde crezi că pornesc ele? Care e trăgaciul? Unde ai văzut tu așa ceva? Nu, nu în ultima relație pe care ai avut-o, mergi mai departe, mergi, mergi, continuă să mergi…. oare când ai intrat prima dată într-o relație nu aveai aceleași temeri…? Pe ALEA de unde le aveai? Nu, nu, nu generaliza. Nu, nu ”toți bărbații înșeală”, și nu ”toate femeile sunt curve”, nu, astea sunt stereotipii. De unde ai tras prima dată concluzia asta? Tu, personal. Din ce motiv? Cum ești tu? Îți place de tine? Ai încredere în tine? Serios. Cum ești? Ai defecte? Care sunt alea, ți le cunoști? Ți le accepți? Ce așteptări ai de la oamenii din jurul tău? Îți sunt satisfăcute? Ce așteptări crezi că au oamenii în general de la tine? Cum crezi că ești privit? Ești plăcut, sau faci eforturi să te integrezi? De ce?

Astea sunt doar câteva întrebări. La care să-ți răspunzi punctual. La modul cel mai serios. Când ești singur. Adică înainte de a intra într-o nouă relație. Sau, poate că chiar când ești deja acolo, să zicem că acum ești parte dintr-un cuplu. Fericit. Sau toxic. În care TU de bună voie stai. Nu, nu, nu te ține nimeni cu forța. Nu, nu există așa ceva. Nimeni nu te spală pe creier fără acordul tău. Întâi îți cedezi tu puterea, și-abia apoi cineva spală pe jos cu tine. Când te saturi – îți iei Puterea înapoi, așa cum ai cedat-o. Și pleci. Așa cum ai plecat și altă dată. După ce ți-ai încasat toată umilința de care ai avut nevoie subliminal. După ce ai consumat tot ce era de consumat. Acolo, în labirinturile nedescâlcite ale mecanismelor tale cognitive, pe care nu te-ai chinuit niciodată să le rezolvi. Poate că n-ai știut că se poate, sau poate că n-ai avut curaj. Poate că tu aștepți un Salvator care să vină pe calul său alb și să te răpească din iadul în care ești sclav. Dar asta nu se poate. Oricine va intra în viața ta – cu tine va avea de-a face. Cu iadul sau cu raiul din capul tău. Te salvezi, sau trăiești eternitățile în foc.

De-asta zic. Io – mai răruț. Însă focurile iadului meu au fost puternice. Și-am țintit mai sus. Dar și când m-am băgat – păi m-am jucat. Cu el, nu cu alții. C-așa am vrut, nu c-așa a trebuit. Nu, dacă mă-ntrebi pe mine, nu-i tocmai drăguț să simți nevoia să flirtezi cu alții atunci când ești într-o relație. Nu ca să-i fii fidel ăluia sau ăleia, ci ca să-ți fii fidel ție. Se presupune că ai tot ce-ți trebuie ție acolo, în relația ta. D-aia ai intrat în ea. Sau?

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.