Sharing is caring!

Odată cu cea mai groaznică pierdere din viața mea, am decis să mă izolez o vreme în propriul univers, și să-mi sondez micile sau marile dileme existențiale în cea mai decentă manieră posibilă. Vocea experienței. De-a lungul vieții am mai avut parte de lovituri de grație, și am căpătat o oarecare abilitate în managementul dramei. Știu din start că există situații, gânduri, emoții pe care trebuie să le treci singur, nu în sensul că este o regulă, ci în sensul că procesul este atât de intim încât nimeni din exterior nu poate contribui. Așa că cel mai eficient mod de a-mi arde toate focurile interioare a fost acela al retragerii în sine. Nu am respins oamenii din jurul meu, dar am limitat socializarea la strictul necesar. Adică fără facebook, televizor, ziare. Înțeleaptă mișcare, să știi. Se produce un soi de detoxifiere la nivel profund. Adică poți atinge momente coerente de comunicare nebruiată între tine și tine. Absolut înălțător, dacă nu te panichează primele semne ale suferinței. Ca idee principală, tot ce trebuie să faci – e să ai mereu în subgând că tot ce simți este deja o rutină în subconștientul tău, nimic nou sub soare. Acum le-ai adus și în zona conștientului, adică devii conștient de propriii paraziți interiori. Un pas în plus al tău spre tine, și mai ales un blocaj în minus. Nefăcutele astea, odată scoase la lumină, devin neutre.

Ei bine, toate astea au durat din iulie până-n septembrie, când tot acest traseu interior boem a fost curmat cu barbarie. Adică brusc și cu cruzime.

Măyuca mea anul acesta a intrat într-o etapă nouă din viețișoara ei: clasa pregătitoare. Noi am ales să continuăm la același liceu de care aparține grădinița. O cunoscuserăm deja pe Doamna, de anul trecut, când s-au făcut câteva întâlniri pregătitoare cu dânsa. Personal, eram recunoscătoare că micuței mele i se așează toate într-un mod foarte armonios. Doamna învățătoare – o duioșie întruchipată, niciun stres n-am avut gândindu-mă la următorii ani din viața ei de școlar.

Bun, anul trecut nu luasem în calcul factorul imprevizibil de altfel, pandemia. Doamna învățătoare, așa cum mă așteptam, a venit în întâmpinarea noastră cu tot interesul. A făcut un grup whatsapp al clasei, ne-a urat toate cele bune, și a deschis topice de discuție încă de dinainte de a se decide formula în care se va studia. Am completat chestionare online, mă rog, ca la fiecare clasă, cred.

Toate bune și frumoase – o zi, maxim două. Din senin – m-am trezit cu telefonul fierbinte. Curgeau mesajele pe bandă rulantă. Părinții au opinii. Despre viață, despre drepturile omului, despre virusologie, despre ADN-ul uman, despre medicină generală, despre psihologia vârstelor, despre politică, despre conspirații mondiale, dar ce zic eu aici? Măi, părinții au nu doar opinii, au competențe complexe în toate domeniile existenței umane, ocazie cu care am descoperit și unde stau ascunși toți savanții lumii, și cu ce-și pierd vremea în loc să-și unească forțele și să creeze lumea aia ideală la care cu toții aspirăm!

Foarte curând mi-am dat seama de propriile limitări. Nu pot ține pasul cu ei. Se scrie pe bandă rulantă, iar eu, cum nu mai sunt în șomaj tehnic – nu le pot urmări pe toate în timp real. Iar când am vreme să deschid mesageria…. trebuie să fiu pregătită să citesc un roman. Prost. Un roman prost pe care trebuie să-l citesc cap-coadă pentru a nu pierde acel procent de 0,001 – informație importantă.

Da. 0,001 – cam atât este aportul învățătoarei la grupul pe care din propria-i inițiativă l-a creat în scopul comunicării eficiente privind programa școlară a micuților!

Facebookul pe care-l lăsasem undeva în urmă de ceva vreme – revenea furtunos, cu toate ale sale – pe whatsapp! Cât crezi că a durat până la atacul la persoană? Zic eu – vreo două zile. ”Din cauza unor oameni ca dvs rămânem blocați în situația asta” – replică de părinte la adresa altui părinte. Unul propunea încălcarea flagrantă a regulilor de prevenție, celălalt atrăgea atenția că încălcarea regulilor aduce consecințe, nu doar instituției, dar și părinților.

Ce reguli, domnule? Inepții politice, prosteală în masă, proști noi că ne supunem. Copilul său nu va purta mască, punct. Nu se poate. Masca îi dăunează sănătății. Nici vorbă. Ce lampă de sterilizare a spațiului? Nu. E periculoasă, e ineficientă, e o porcărie, nu. Nu se poate. Nu la tot. Și să nu câștige majoritatea, să se decidă în unanimitate. Etc, etc…

M-am luat cu mâinile de cap. Mi-am dat seama că o să iau o decizie care, într-un fel o să-i pice greu Mayei. Și mie îmi pică greu. Visam la prima ei zi de școală, știi cum e, sunt etape din viață. Se marchează. Mi-am călcat pe inimă. Am sunat-o pe doamna învățătoare să mă consult cu dânsa, desigur. E o doamnă pe cinste. Încă odată sunt recunoscătoare că Maya are un start la școală sub tutela cuiva care cu siguranță va scoate toate părțile ei bune la suprafață. Și am ales să facem, deocamdată, școala online. Tare rău îmi pare. Dar aleg răul cel mai mic.

Oamenii. Suntem diverși, și asta e foarte bine. Ne ajutăm unii pe alții, tocmai prin contrastele astea – să evoluăm. Într-un fel sau altul. Fiecare în ritmul său, desigur. Sunt mii de cărți scrise pe tema procesului interior de devenire. Lumea le mănâncă deja pe pâine la micul dejun. Fiecare cu ritmul său de înțelegere. Psihologia maselor e mai puțin căutată. Păcat. Tot atâtea informații despre noi înșine putem descoperi. Pentru că noi, ca ființe sociale ce suntem, ne focusăm impardonabil de mult pe propriile Euri, în încercarea copilărească de a ne repara, de a ne scoate cu japca din propriile văgăuni personale – deasupra. Deasupra a ce? Deasupra cui? Și mai ales de ce? Suntem ființe sociale. Iar armonia aceea mult visată o atingem când suntem în armonie cu restul ființelor, nicidecum fiind ”deasupra”.

Părerea mea.

Noi, deocamdată, suntem în acea etapă a dezvoltării noastre în care găsim foarte important să ne definim ca Euri. Aici e o luptă pentru teritoriu, clar. Eul e o chestie abstractă, nu e ca o țară la care-i pui granițe și știi de-o treabă. Eul e o chestie complexă, cu multe variabile și necunoscute. Adică, oricât de transparent ai crede că ești, alte Euri te vor percepe cu filtre proprii, cu mecanisme de recunoaștere proprii, totul, absolut totul este extrem de subiectiv. Și noi deocamdată pierdem energie încercând să părem așa cum credem noi că suntem. Adică să-i facem pe alții să ne vadă așa cum ne vedem noi pe noi, și, de cele mai multe ori – în feluri în care ne-am dori să ne vedem noi pe noi. De aceea, cel mai important ar fi să se știe că noi suntem în primul rând deștepți. Adică, ce semn mai bun de potență, decât deșteptăciunea? E logic. Toată lumea caută compania unui om deștept. Deșteptul e sufletul petrecerii, cum ar veni. Ăla știe de toate, poate de toate, deci clar nu va fi rănit, umilit, respins de alții.

Mai ții minte când erai mic și părinții sau profesorii te umileau, acuzându-te – nu tocmai în cel mai gentil mod – că nu înțelegi? Nu înțelegi ce ți se spune, nu înțelegi tema la mate, nu înțelegi că nu-știu ce? Ei bine, eu cred că adulți fiind, mulți dintre noi am rămas cu rana asta subtilă. Și facem ce știm noi mai bine să ieșim cumva din poziția ăluia mic și prost. D-aia ne place foarte mult să fim deștepți chiar până la extreme. Până la paroxism. Până la acțiuni antisociale. Când am fost mici nu prea am putut să ne revoltăm, eram dependenți de părinții noștri până la urmă. Acum suntem adulți. Avem ceva de zis. Toți sunt proști. Și noi ne dăm seama, deci clar suntem deștepți.

Dacă vreodată ai chef și timp să privești toată chestia asta numită interacțiune socială, poți avea surpriza să constați că majoritatea nici măcar nu prea relaționează. Doar se pregătesc de relaționare. Își șterg Persona de praf și-o-ntind pe toate părțile, să fie ”așa cum trebuie”. E un etern proces de pregătire, ca o placă stricată ce repetă aceeași frântură de melodie, și în ciuda evidentului, omul se încăpățânează să considere că treaba-i chiar bine făcută, adică…. mno, și ce dacă-i repetiție de bucată de melodie? Păi se repetă pentru că trebuie înțeleasă! Și, deși ne petrecem o groază de timp unii cu alții, noi nu colaborăm. Ne pregătim din nou și din nou pentru colaborări în termenii noștri. Arătându-ne fețele alea frumoase, dichisite, potente. Ca nu cumva, în mijlocul relaționării să picăm de proști. Și trec anii și noi tot în faza de pregătire suntem. Stai că mai am ceva de demonstrat. Libertățile ne sunt din ce în ce mai multe, așa că spațiu de joacă e suficient.

Știi cum văd eu toată nebunia asta în ultima vreme? (adevărul este că ar fi greu de omis, dacă te preocupă chiar și foarte puțin tabloul general) Văd cete de copii năstrușnici care și-au revendicat libertatea în fața părinților, și au năvălit cu toții în spatele blocurilor, cu săbii, mitraliere, arbalete și alte jucării, luptându-se între ei și stricând tot ce prind în jur, în semn de confirmare a libertății totale.

Cam așa ne manifestăm noi în prezent, cu credința fermă că facem exact ce trebuie, și trebuie neapărat să cotropim, libertatea impune. Ceva de genul.

Perioada prin care trec, deși are o multitudine de necunoscute (privindu-mă strict pe mine), mi-a dat totuși o putere supraumană: să tac. Să tac mai ales atunci când văd că nu-i cale de comunicare. Să conserv energie pentru acțiuni mai cu folos. Să nu mă risipesc în conflicte imbecile, fără miză.

Uite, cum e conflictul părinților de copii din clasa Mayei. Adică, toată lumea știe că există reguli de urmat, cu atât mai mult acum. Dar reguli au fost mereu, nu e nimic nou sub soare. Școlile au reguli de ordine interioară. Și poate prima și cea mai importantă lecție de viață pentru copil este în sine faptul că adaptarea în societate se bazează, printre altele, pe actul simplu de a respecta niște reguli. Noi depășind de mult faza grotei. Respectăm reguli întotdeauna, peste tot în lumea asta mare. Inclusiv în biserici respectăm reguli. Unele ne convin, altele nu. De regulă, acolo unde nu agreăm regulile – nu mergem. Suntem liberi. În asta constă libertatea. Nicidecum în încălcarea de reguli de toate categoriile, pentru că noi le considerăm absurde. Aceasta nu se numește libertate, se numește anarhie. Și, foarte cuprinși de valul ăsta de deșteptăciune și libertate, ne cam îndreptăm și repede și sigur spre anarhie.

Eu am zis ”pas” la conflictul ăsta. E inutil și absurd din start. M-aș contrazice oricând, cu tot dragul, pe subiecte ofertante, pertinente, constructive. Și m-oi contrazice. Când o fi să fie. Dar nu de dragul contrazicerii. Asta nu, mulțumesc.

Între timp, doamna învățătoare, cu politețea caracteristică, a părăsit grupul și a creat unul nou, care să fie folosit strict în scop de comunicare a chestiunilor legate de organigramă. Primul grup a rămas părinților, să dezbată nestingheriți toate dilemele universului. Adevărul este că prezența doamnei îi și incomoda pe unii. Uite, acum se poate discuta la liber și despre sistemul de căcat, despre cât de ordinari sunt directorii de școală, că impun părinților să cumpere hârtie igienică și săpun pentru toaletele micuților, despre faptul că totuși profesorii câștigă bani (nu văd logica asociației de idei, dar nu mă mir), în fine, de toate pentru toți. Adevărul e că oamenii sunt, în general, nevorbiți. Care nu și-a făcut vreun blog (așa, ca mine) sau vlog – clar trebuie să-și împărtășească pe undeva propriile produse cognitive, doar nu-i prost.

Eu, cu blogul meu cu tot, încă nu renunț la pauza despre care ziceam prin iulie. Și proiectele celor două cărți sunt pe pauză. Viața nu e pe pauză, dar o trăiesc în același sistem de economie. Nu mă risipesc momentan. E o perioadă în care adun puteri, mă adun pe mine din diferite colțuri pe unde mă tot pierdusem cu câte o trăire. Mai ies uneori din bârlog să vă îmbrățișez, eu acum am înțeles de-adevăratelea cât de important este să le arăți oamenilor drag din tine. Drag, bun. Nu idei, nu concepte. Timpul, pe cât e de lung, pe-atât e de scurt.

În rest.. școala online, și Teatru outdoor, proiect nou în care Armonia e cuvântul de bază, plus Festival, muncă multă dar tare faină, chipuri noi, proiecte mișto, și ”n” concluzii îmbucurătoare despre noi, ca echipă.

Maya încă nu-i convinsă că facem lecții. Păi chestiile astea le făcea deja de plăcere, sigur e pentru școală? Nici io nu-s sută la sută convinsă că-s la lucru, de multe ori. De regulă ce faci de plăcere se numește hobby :))

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.