Sharing is caring!

Ziceau unii prin primăvară că odată cu această pandemie se va schimba fața pământului, că vom trăi într-o cu totul altă paradigmă, că umanitatea va deveni nu-știu-cum…. etc…. Nu am fost de-acord niciodată cu fatalismele astea. Priveam la scară largă. Pandemia este o pandemie. Cu tragediile ei, desigur, cu victime, cu durere, cu disperare, cu zbatere, cu de toate. Dar trecătoare. Un an – doi maxim din viața umanității însemnă o nimica toată pe termen lung. E un punctuleț mic într-o mare de puncte mai mult sau mai puțin asemănătoare. Numai că de fiecare dată când suntem scoși din zona noastră de confort, avem tendința să credem că întreg castelul de nisip al existenței noastre se va dărâma. O zi la lucru diferită de restul zilelor – are deja darul să ne facă să credem că se schimbă universul, dar mai o pandemie. Un răspuns abătut din partea partenerului de viață ne duce de cele mai multe ori cu gândul la cele mai catastrofale ipoteze, și suntem în stare să ne frământăm ore întregi, zile, luni. Anticipăm despărțirea, infidelitatea, dispariția bruscă a sentimentelor, și câte și mai câte….. Așa suntem noi, oamenii. Fataliști.

Adevărul este că un strop de adevăr există în predicțiile acelea catastrofale. În ceea ce mă privește pe mine, nu întreaga umanitate, dar tot e ceva. Pentru mine fața pământului chiar s-a schimbat. Nu din cauza pandemiei, ci din cauză că singurul meu sprijin în viața asta s-a dus. S-a dus acolo de unde nu se va mai întoarce niciodată. Și doare. Doare tare, acut, insuportabil uneori. Este o durere care nu trece cu nicio pastilă inventată pe pământul ăsta, cu nicio mângâiere, cu nimic. Nici măcar cu timpul. E un gol, un ulcer ros direct în suflet. Un gol care nu va fi umplut niciodată cu nimic altceva. Un ulcer care nu va sângera mereu, dar nici nu va fi vreodată vindecat. E o întreagă bucată a vieții mele care s-a oprit. Partea aceea nu mai are cale de continuat, nu mai are suflare în ea, nu mai are nicio șansă la resuscitare, la reparație, la peticire, sau măcar la privit de la distanță. Ne despărțim adesea de oameni de-a lungul vieții, dar ei sunt în continuare undeva, mai aproape sau mai departe, îi sunăm uneori să-i întrebăm dacă sunt bine, să le spunem ceva, să-i consolăm sau să-i certăm. Sau nu îi mai sunăm niciodată, dar ne bucurăm ori ne enervăm uneori aflând vești despre ei. Trăiesc. În aceeași lume cu noi. Sunt acolo. Partea asta a vieții mele nu mai are suflu. S-a dus. S-a dus acolo de unde nu se va mai întoarce niciodată. Mă amăgesc adesea cu niște vise, numai în vise mai pot avea un drum spre el. Un drum blurat și nesigur de fiecare dată. Un drum la capătul căruia întâmpin de fiecare dată o barieră a dimensiunilor. O apă, o ușă de netrecut din partea mea, un pod cu sens unic, sensul invers, desigur. Doare. Accept durerea și știu că-i a mea de dus până la final. Uneori mă alint. Mă cert cu Dumnezeu ore-ntregi. Zile. Ca mai apoi să mă prăbușesc în genunchi în suflet, și să-mi cer iertare. Ar trebui să fiu mai puternică – îmi spun după fiecare criză pe care o fac ferită de ochii celor apropiați. Mi se pare că aud de fiecare dată un răspuns. Mi se pare că mi se spune că am dreptul să sufăr și asta mă mai alină. Cred că este vocea unui subconștient destul de antrenat să supraviețuiască. Ba nu, să viețuiască. Să aibă viață, multă viață, fără temerile iminentei prăbușiri.

Asta cred că lipsește în toată perioada asta plină de încercări. Viața. Conștiința vieții din tot. Viața din iubire. Iubirea aia de sine care aduce în consecință iubirea de ființe vii, de natură, de tot. Iubirea aceea fără patosul vreunui afect. Starea aceea de echilibru, de armonie, o armonie necondiționată de obiect sau subiect.

Viața este extraordinar de inteligentă. Viața este genială. Viața încă nu a fost deslușită întru totul de niciun om de știință. Sigur, există câteva repere mai mult sau mai puțin fixe privind începutul ei într-un trup, și câteva la fel de incerte privind sfârșitul ei. Suficient cât să constatăm o sarcină intrauterină, și un deces. Insuficient pentru a emite ipoteze certe. Încă nu știm nici cum apare, nici de ce se încheie în anumite condiții. Nimeni nu știe dacă există ceva dincolo de moartea trupului. Totul este doar o nebuloasă, o controversă, un subiect deschis cu jumătate de gură, discutat în șoaptă, nu cumva să părem idioți, retrograzi, mistici. Oamenii de știință se feresc să cerceteze serios domeniul ăsta, de teama ridiculizării publice. A marginalizării. Să nu cumva să fie acuzați de interese pseudo-științifice. De parcă rolul științei s-a încheiat la un moment dat, și de-acum tot ce trebuie să facem este să raportăm informații diverse la șabloanele deja stabilite. Tot ce nu se încadrează la șablon – se contorsionează ca să poată fi încadrat, sau se ignoră. Nu face parte din obiectul de studiu. Punct. Studiem numai ce știm deja. În rest ne-am oprit din cercetat, să nu facem pseudo-știință. Multe informații ar îndeplini criteriile de experiment, dar sunt evitate în ciuda evidentului. De ce? Rigiditatea tiparelor. Lipsa de viață din sufletul științei, din cercetare.

Mă număr printre ciudățeniile naturii. Fac chestii despre care știința actuală spune clar și răspicat că nu le pot face. Sau că, dacă le pot face – le fac dintr-o întâmplare inexplicabilă și ceea ce pot face nu poate constitui materie de studiu întrucât nu este replicabil. Ba da, este. Este replicabil, dar are variabile, atâta tot. Variabile există în orice tip de cercetare.

Și?

Și așa mai departe. Subiectul Dumnezeu are darul de a revolta comunitatea științifică. Cu toate astea am urmărit și am citit sute de interviuri cu doctori în științe medicale sau în alte domenii – care, ce să vezi? – spun că ei cred în Dumnezeu. Cum facem? Cum naiba facem cu toate nebuloasele astea? De ce le lăsăm așa, într-o veșnică suspensie, ignorând tot ce nu se potrivește șablonului?

Sigur, în perioada asta avem altele de rezolvat. Cum ar fi stoparea unei pandemii. Vezi tu…. asta nu pare să dea de gândit nimănui. Nu cu voce tare, cel puțin. Oare nu suntem niște blazați? Sincer. Fiți sinceri în sinea voastră, dragi cercetători de orice categorie. Suntem foarte avansați în știință? Suntem pe culmea aceea cea mai înaltă de unde nu mai există cale de căutare mai departe…? Avem răspuns și rezolvare la toate? Avem? Suntem? Și dacă încă suntem vulnerabili, atât de vulnerabili, de ce Dumnezeu refuzăm să cercetăm totul? Totul, fără prejudecăți! Fără prejudecăți, oameni buni, tot ce s-a descoperit până în ziua de azi a pornit de la o bănuială, de la o idee lipsită de fundament! De ce ne-am oprit? De ce acum vrem întâi fundamentul? De ce am devenit atât de autosuficienți încât să nu mai reușim să ne lăsăm fascinați de întrebări, să nu mai reușim să ne dorim să dărâmăm bariere, să depășim paradigme?

Uite, un simplu virus, un virus mic, invizibil – a reușit să ne facă să dăm din colț în colț cu toate aceste importante comunități științifice pline de genii din toate domeniile de cercetare. Orbecăim într-o neștiință și lipsă de predictibilitate absolut înduioșătoare. Părem cu toții niște puradei zdrențuroși și desculți pe o ploaie torențială. Nu părem, asta suntem. Și aroganța nu dă semne de retragere.

Aroganță – semn al slabei potențe mentale, mecanism de coping în fața vicisitudinilor vieții intelectuale. Părerea mea.

… Viața, această cvasi-necunoscută a științei moderne – merge înainte de fiecare dată. Totul va fi bine. După ce totul va fi rău. Răul este cu atât mai rău cu cât noi înșine nu reușim să flexibilizăm măcar puțin din rigiditatea propriilor tipare cognitive cu blocajele și complexele lor cu tot. E adevărat, ne sunt alimentate toate aceste complexe, dar asta nu ar fi o scuză pertinentă. Fiecare are capacitatea de a se adapta la tot, la orice, supraviețuirea ne este înscrisă în gene, ne naștem cu instinctul de supraviețuire, de fapt îl avem încă din perioada prenatală. Iar acest instinct ne poate da puterea de a deveni suficient de flexibili inclusiv în tipare. Important este să vrem. Să ne propunem. Să începem. Noi înșine. Să nu așteptăm de alții, niciodată, asta nu va veni de la nimeni altcineva, nu are cum. Fiecare este direct responsabil de propriul pattern cognitiv.

Uneori ne lăsăm purtați de val, știind, având înscris undeva în ADN că totul va fi bine, indiferent de cât de rău e acum. Dar nu e suficient. Nu e suficient, și păcat că nu pare la fel de interesant ca revolta împotriva unei iluzorii conspirații…

Conspirația asta mondială… uneori parcă mi-ar fi și mie comod să dau vina pe ceva atât de abstract încât să mă exonerez de orice responsabilitate în propria viață de căcat. Știi, uneori viața chiar e de căcat. Oricât ai fi de binevoitor, de pozitiv, de bine făcător sau răsfățat de sorți. Cred că nici nu are cum să fie totul numai roz și melodios. Nu suntem construiți așa. N-am avea înscris în gene instinctul de supraviețuire dacă totul ar fi menit să fie perfect.

Octombrie pe final. Vreme ploioasă, oameni deprimați, lumina zilei din ce în ce mai scurtă… eu îmi caut de lumina din suflet. Să-i întrețin viața din ea, chiar și dacă uneori numai pâlpâie. Pâlpâie, suflet, pâlpâie numai nu te stinge-n mine, că multe mai avem de cuprins…..

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.