Sharing is caring!

Mirosul de lăcrămioare îmi aduce mereu în minte curtea bunicului meu de la Aleșd, Dumnezeu să-l odihnească-n pace. Mă transpun acolo cu totul, devin dintr-odată copilul care se ascunde printre rândurile bogate de lăcrămioare, într-un gest de autoconservare. Mă lungeam la pământ și-mi desfătam nările cu mirosul acela îmbătător…. visam că sunt într-un loc asemănător cu raiul, undeva pe-un vârf de munte foarte aproape de cer. Momentele alea de visare îmi dădeau putere interioară. Și aveam nevoie de ea. Lucrurile nu erau roz în viața mea. Nici măcar acolo, departe de ai mei, în casa bunicului care-mi spunea Deiuța și care nu mă certa niciodată, și nici nu se certa cu tanti Stela, noua lui soție care s-a mutat de la Timișoara cu el acolo, să-și trăiască bătrânețile împreună. Totul mi se părea sinistru cumva…. tanti Stela a fost prietena bunicii mele din partea mamei. o cunoșteam dintotdeauna, ea și cu bunica se vedeau des, erau prietene din tinerețe, și mereu mă rușinam oarecum ascultându-le discuțiile deochiate, uneori vulgare. Tanti Stela nu a avut copii niciodată. Probabil de aceea de fiecare dată când mi se adresa, o făcea pe un ton ridicat, de parcă eram surdă. Și apoi a venit bunicul într-o vizită la noi, la Timișoara, și am tot auzit discuții despre cum ar fi să-i combine pe cei doi, pe el cu tanti Stela. Și i-au combinat. Totul mi s-a părut atât de … pragmatic, lipsit de orice urmă de emoție. Vorbeau despre casă, despre gospodărie, despre avantaje și dezavantaje, despre cât are el și ce știe ea să facă. Oricum, nu m-aș fi gândit până atunci că femeia aia bătrână și cochetă într-un fel strident, cu o voce groasă, de bărbat fumător (la fel ca bunica) preocupată de chestii absolut frivole – ar ști să facă ceva. Într-o gospodărie, mai ales. După ce s-a mutat cu bunicul am descoperit că știe să facă niște murături divine. Apoi, avea un talent deosebit la grădinărit. A însuflețit curtea anostă a bunicului cu flori minunate, printre care și acele lăcrămioare care mi s-au imprimat în suflet ca un tatuaj.

Erau foarte reci, amândoi. Cred că se potriveau, în felul lor. Când ajungeam acolo nici nu știam ce prefer mai degrabă. Cascada de emoții dizarmonioase de-acasă, sau hăul de indiferență de acolo. Eram bine îngrijită. Hrănită, spălată, culcată, trezită. În rest – ignorată total. Nimeni nu m-a întrebat niciodată nimic despre mine, despre ce simt eu, sau ce cred eu, sau ce știu eu, sau ce aș vrea să știu… Bunicul mă întreba în prima zi despre notele de la școală, într-un interviu sec, lăsându-mi impresia că m-am născut cu obligația fermă de a bifa note bune în catalog și cam atât. Aveam note bune, spre ușurarea mea, așa că dialogul nostru se încheia de fiecare dată repede, dar într-un aer de satisfacție. Apoi, după ce a venit tanti Stela, ea mă întreba mereu de ce nu mănânc. Și-mi atrăgea atenția când mângâiam cățelul, n-o făceam bine, trebuie să-l mângâi doar de la cap spre coadă, nu invers, că-l deranjează. Mie mi s-a părut fantastic că femeia asta se gândea chiar și o secundă la ce-i place cuiva, chiar și unui animal. În același timp mi-a părut oarecum rău pentru mine, nu mi-aș fi dorit să simt că chiar și un animal poate fi mai important decât mine. La sentimentele mele nu s-a gândit nimeni, niciodată.

Așa că mă izolam în lumea mea de vis, lungită printre cuiburile bogate de lăcrămioare, sperând să nu fiu certată că deranjez florile. Nu le-aș fi rănit niciodată, le iubeam. Însă tanti Stela avea fixurile ei cu florile. Când o auzeam ieșind din casă, mă aruncam pe-o bancă improvizată din apropiere, făcută din scaune de mașină, din Dacia veche a bunicului. Asta nu-mi strica niciodată pofta de visare și sentimentul de pace infinită din preajma florilor magice. Mirosul lor mă cuprindea ca brațele unei mame bune și duioase care-și leagănă încet pruncul și-i spune povești despre zâne și prinți. Uneori mi se părea că simt prezența bunicii mele adevărate, mama lui tata, care murise când eu aveam mai puțin de un an. Se spunea că a fost o femeie de o bunătate ireală. Și eu credeam asta, adică simțeam asta uneori, ca un fel de amintire subliminală.

Nu am fost de multe ori acolo. Mă duceau rar, poate odată la doi-trei ani, mă lăsau acolo o săptămână-două, apoi mă luau înapoi ca pe o marfă de pe tarabă. Discuțiile dintre ai mei și bunicul erau de fiecare dată politicoase și reci. Ceea ce mi se părea superb, având în vedere că mama și tata între ei nu aveau niciodată dialoguri politicoase. Apoi, când aveam 12 ani am aflat Vestea. Bunicul e grav bolnav. Are cancer. Am dedus că asta trebuie să fie ceva oribil, din tonul cu care se rostea mereu acest cuvânt. Va muri, și a cerut să mă vadă. Pe mine?? Trebuie să fie o greșeală la mijloc. De ce ar vrea să mă vadă tocmai pe mine în ultimele lui zile de viață? Nu mi s-a părut niciodată că ar nutri pentru mine vreun sentiment, în afară de acela de obligație de familie. Gândul că acest om atât de serios a cerut să mă vadă pe patul de moarte m-a înduioșat.

M-au dus acolo și au plecat. Nu știam ce aveam să trăiesc în următoarele zile, nu văzusem niciodată un om murind, și nici măcar nu știam exact ce este moartea. Aveam o vagă impresie că e o trecere, că ceva din om se ia și se duce în alte locuri mai frumoase, dar habar n-aveam ce se întâmplă cu restul din el, cu trupul lui, cu viața lui de aici, din locul ăsta. Poate că erau foarte triști ai mei, sau poate că pur și simplu nu au știut că e nevoie să mă pregătească cumva pentru ce avea să urmeze, cert este că m-au adus acolo, au stat vreo oră la patul bunicului, apoi au plecat. Nici nu știu dacă și-au luat La revedere de la mine. Am rămas acolo stingheră, simțindu-mă foarte singură și neajutorată. Într-un univers sinistru, ale cărui reguli de ființare îmi sunt necunoscute. Bunicul m-a strigat cu o voce străină. Apucasem să-l văd la venire, o clipă. Era o umbră a bunicului meu. Un străin. Slab, neajutorat, chinuit, lipit de patul morții, imobil. M-a tulburat foarte tare, așa că m-am refugiat printre florile din curte, încercând să prind puteri pentru zilele ce urmau. Tanti Stela a ieșit în curte și m-a trimis cumva iritată la bunicul meu. Am încercat să-i spun că mi-e frică, dar m-a tras de mână ferm și mi-a spus că bunicul meu are nevoie de mine. Asta m-a responsabilizat instant.

Tanti Stela m-a așezat pe scaunul de lângă pat, și l-a anunțat pe bunicul că Deiuța e acolo, folosind același ton ridicat, de parcă ar fi fost surd și orb. Nu era. Nici surd, nici orb. Era doar foarte chinuit. Gemea surd uneori, și fața lui era schimonosită de durere. S-a bucurat enorm când m-a văzut, mi-a luat mâna într-a lui, și mi-a spus pentru prima dată cuvinte foarte duioase. Mi-a spus chiar și că mă iubește foarte mult. Și că e foarte mândru de mine. Nu m-a mai lăsat să plec de lângă el. Numai noaptea, când dormea, câteva ore. Nici măcar când primea morfina nu mă lăsa să mă depărtez de patul lui. Uneori delira, dar cumva rămânea ancorat în prezența mea, îmi strângea mâna și îmi povestea toate viziunile lui. Nu accepta nimic de la nimeni, totul trebuia să vină de la mine. Mânca doar dacă-i dădeam eu cu lingurița. Apă îi picuram doar eu pe buze. Tanti Stela îmi dădea ordine ca de la asistenta – șefă la infirmieră. Du-i la bunicu-tău asta, fă-i la bunicu-tău asta, spune-i la bunicu-tău asta. Doar de tine ascultă. Am încercat de câteva ori să fug câteva clipe, să-mi întremez inimioara agresată de suflul morții care-mi arăta toate fețele suferinței umane. Dar tanti Stela, acest soldat universal transformat în păstrătorul ordinii și disciplinei la locul crimei, mă trimitea de fiecare dată înapoi. Uneori îmi pasa informații privind starea de fapt. ”Nu mai are mult”, ”În seara asta sigur se duce”, ”Câinele simte moartea”, etc… Mi le spunea pe un ton neutru, lispit de orice urmă de trăire. Femeia asta era un monstru cu o latură umană ascunsă, foarte bine ascunsă în spatele unor cuvinte reci.

Trebuia să-i pese cumva de el de vreme ce mă punea să fac toate acele lucruri pentru el, pentru că el așa cerea. E drept, nu m-a îmbrățișat niciodată, deși aș fi avut atâta nevoie. Niciun cuvânt despre sentimente, nici ale mele nici ale lui. Am rămas puternică până în ultima clipă, de dragul lui. Mi-am interiorizat toate sentimentele de frică, durere, milă, neputință, deznădejde, oroare. Nicio lacrimă nu am vărsat în prezența lui, niciun gest de disperare n-am făcut cât am stat acolo, lângă el, cu o mână într-a lui, cu cealaltă mângâindu-l pe cap, pe brațe, pe față. Eram un adult într-un trupuleț de copil, îmi asumam rolul ăsta cu implicare totală. Sufletul meu era deschis și-l îmbrățișa pe-al lui într-o primă și ultimă dovadă de iubire și apartenență. Sentiment straniu pe care nu-l avusesem niciodată cu nimeni, până atunci. S-a stins în brațele mele puternice, după ce nu a mai rămas nimic de zis între noi despre iubire, grijă, păsare. Câinele a început să jelească urlat, ca lupul, iar eu înlemnisem într-un sentiment nemaitrăit de duioșie cu durere și consolare în același timp, cu o senzație stranie de divizare, eram și acolo, cu trupul lui inert în brațe, și undeva în aer cu o briză de pace care mă cuprindea de jur împrejur ca o adiere călduță și parfumată de primăvară.

Tanti Stela a venit, a constatat, a plâns fără voce, și și-a reluat rolul de strateg în câteva minute. ”Oglinzile trebuie acoperite. Câinele face așa pentru că animalele simt și văd moartea mai bine decât oamenii. Ce stai? Pune mâna și acoperă și tu oglinzile din camera ta. Să nu se întoarcă strigoi bunicu-tău, de aia. Trebuie să sunăm la taică-tău, apoi la mătușa ta, Marika, săraca, apoi la soția lui Tony, unchiu-tău mort, s-o aducă pe Cristinuța………” Știam că suferă în felul ei, dar femeia asta era un monument al pragmatismului, un general de armată bine antrenat pe scena de război, dând ordine foarte precise cu sânge rece.

Nu mai știu exact ce s-a întâmplat în următoarele zile. Nu îmi aduc aminte decât mirosul de lăcrămioare care mă alina în secret, deși habar n-am dacă la vremea aceea erau înflorite. Plonjam într-un act de autoapărare într-un univers doar al meu, și-mi oblojeam rănile cum puteam, căci nimeni n-avea timp de durerile mele, toți erau cuprinși de propriile trăiri. Nu am nicio amintire cu înmormântarea. Nici măcar cu venirea alor mei sau a celorlalți. Îmi amintesc doar că mi-am luat verișorul mai mic din partea mătușii, și l-am dus la plimbare cu căruciorul prin micul orășel. Am descoperit niște locuri foarte frumoase, nelocuite, și am petrecut câteva ore împreună cu micuțul acela pe care-l vedeam pentru prima dată în viața mea, și îl iubeam de parcă ne-am fi născut împreună. Îi spuneam cuvinte simple pe care el le repeta stâlcit după mine și ne distram nemaipomenit. Râdeam amândoi și îl îmbrățișam la fiecare zece pași. Îmi atingea fața cu mânuțele lui mici și dolofane, și mă făcea să plâng de bucurie. Mirosul de lăcrămioare ne-a învăluit pe tot parcursul drumului, și habar n-am de unde știam pe unde trebuie să merg, pentru că nu mă dusese nimeni niciodată prin împrejurimi dincolo de casa vecinului de peste drum.

…. Acum două dimineți m-am trezit cu o durere acută în gât. La mine răceala începe întotdeauna cu inflamarea gâtului. Răceală? În perioada asta sună foarte sinistru… Un tip scrie pe facebook despre iluminare. Fuck, ce ridicol, cei mai mulți dintre noi abia aflăm ce-i aia omenie, omenia simplă, a muritorului de rând printre alți muritori de rând…. Se apropie decembrie… la început de lună voi simți mai acut ca niciodată golul lăsat de cel mai bun prieten al sufletului meu, căruia nu-i voi mai spune niciodată ”La mulți ani, grasu nostru drag”, nici în decembrie, nici de sfântul Petru, nici de sfântul Ioan, nici niciodată…. iar la sfârșit de lună voi sărbători minunea sufletului meu, care s-a născut într-o zi de revelion acum 7 ani. Bunicul o să-i comande un tort minunat, eu o să gătesc ca o apucată până în ultima clipă aperitive și prăjituri de casă, unchiul ei o să-i facă surprize și bucurii, ceilalți o vor suna să-i ureze multe chestii care se urează unui copil, unii vor veni la ea să-i aducă daruri…. sufletul meu va fi împărțit între bucurie pentru viața minunată din viața mea, și tristețe. Anul acesta nașul ei îi va spune ”La mulți ani buburuză mică” de-acolo de unde numai mirosul de lăcrămioare mai răzbate uneori. De fapt, anul acesta multe lucruri vor fi altfel. M-am oprit din scris, mi-am pus proiectele pe pauză, o pauză pe perioadă nedeterminată, anul acesta mi-a adus cele mai drastice schimbări din viața mea, pe toate odată. Uneori cred că numai mireasma lăcrămioarelor mi-a mai rămas familiară, în rest totul se dărâmă și se reconstruiește. Lumea în jurul meu e divizată. Unii persiflează viața, încorsetați de propriile frici bazale cu mecanisme de coping bazate pe negare sau furie. Alții încep să reflecteze la importanța vieții, izbiți recent de o realitate a cărei față le-a fost indiferentă până acum… Fiecare are dreptatea sa, până la urmă. Vedem viața prin filtrele propriilor tipare, și aproape niciodată nu ne gândim să punem la îndoială vreun produs al propriei minți. Deși, încă din clasele primare învățăm câte ceva despre felul în care se formează imaginea pe retină și cum este tradusă ea de impulsurile neuronale…. Știrile mă informează că Biserica apelează la avocați…. Dumnezeule, parcă nu mai am niciun Dumnezeu în toată povestea asta… nici nu mă mai revolt, nici nu mă mai bucur, stau așa și privesc ecranul ca pe ceva abstract. Asta este. Pur și simplu asta este. Nu mă miră și nu mă mișcă. Deși, la începutul pandemiei când încă trăia Padre, m-au mișcat foarte tare cuvintele lui. Vorbea despre smerenie la începutul pandemiei. Îndemna la grijă față de aproape, la rugăciune în intimitatea propriei ființe și renunțare la orgolii lumești. Vorbea despre Biserica din suflet și despre omnisciența Creatorului…. O sută de preoți i-au slujit la înmormântare, dar nici o mie nu l-ar putea cuprinde vreodată în profunzime. Ritualuri goale de esența îndumnezeirii, așa văd eu cu ochii de azi totul. Nimicuri. Egale cu hora unirii jucată în centrul orașului în timp ce se striga ”Jos pandemia”. Non-sensuri îmbrăcate în felurite straie cu felurite măști, ca la carnaval. Anul acesta sunt cu două suflete mai aproape de eternitate. Dacă există eternitatea. Știi, am crezut tot timpul că stadiile suferinței nu mi se vor aplica și mie, întrucât știam teoria. M-am înșelat. Nu le-am trăit în ordinea clasică, dar le-am parcurs pe toate. Nu știu sigur dacă am ajuns la acceptare, dar sunt pe-acolo. Aș fi putut să jur că cel puțin negarea o voi sări. N-am sărit-o. Am consumat-o cumva diferit, sau neașteptat. Am negat posibilitatea vieții de după viață concomitent cu stări isterice de furie. Mi-am negat propriile mele experiențe, mi-am persiflat propriile căutări de până acum, mi-am negat propria durere, am negat tot ce era de negat, mai puțin moartea. Moartea nu putea fi negată, ea s-a manifestat clar și fără șanse de interpretare. Știi ce-i ciudat? Moartea nu sperie aproape niciodată. Oamenii se tem de cele mai năstrușnice și iluzorii circumstanțe mai degrabă. Cineva pe facebook îndeamnă la omenie, empatie și grijă față de aproape prin refuzul de a ”turna” alți oameni care nu respectă regulile de prevenție. Folosește inimioare și tot tacâmul vorbind despre asta, și, culmea, cred în sinceritatea lui. Astea ne sunt sechelele. Astea ne sunt blocajele. În felul acesta scurt-circuitează trauma în fluxul cognitiv. E un proces subliminal deci nu poate fi contestat cu rațiunea.

Ce zi mohorâtă de noiembrie. O zi nesemnificativă. Pentru mine. Pentru alții această zi poate fi cea mai importantă zi din viața lor. Știi cum e? Așa ca mirosul de lăcrămioare. Pentru mine reprezintă o ancoră spre trăiri întipărite cu detalii precise. Dar numai pentru mine. Pentru oricine altcineva nu reprezintă nimic, sau reprezintă cu totul altceva.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.