Sharing is caring!

Sunt în spatele lui pe motor (o Javă modificată ce pare un Chopper veritabil), traversăm o câmpie minunată, soarele ne învăluie într-o lumină fascinantă, pare ireal sau supranatural, natura degajă o mireasmă pe cât de familiară pe atât de stranie și nemaiîntâlnită, o adiere de vânt blândă ne mângâie jucăuș pletele, și senzația de pace, libertate deplină, fericire lipsită de obiect…. Îmi dezlipesc brațele de trunchiul lui și le deschid în lateral în timp ce lacrimi fierbinți îmi șiroiesc nestăvilite pe obraz. Plâng de bucurie, iar bucuria pare să vină dintr-un nicăieri de pretutindeni. Urlu din toți rărunchii ființei mele, dăruind înapoi cerului și pământului frânturi din binele ce-mi domină interiorul. Nu înțeleg nimic din ce mi se întâmplă și nici nu cred că-mi pasă, totul este perfect și nimic nu-mi poate tulbura epifania. Simt recunoștință pentru tot, o recunoștință totală, simt o voce interioară nedefinită care mă îndeamnă să simt, să gust, să pipăi, să aud, să miros, să mă contopesc cu clipa aceea perfectă. Gânduri stranii enunțate în fraze ce nu-mi aparțin… e ca un fel de impuls, ca o infuzie… Să prețuiesc, să prețuiesc, să prețuiesc, să înțeleg, să nu mă pierd, să nu mă abat de la bucurie, să iubesc, să iubesc tot, să….. habar n-am ce-i cu mine, dar totul este atât de frumos încât tind să cred că trăiesc un fel de realitate alternativă, o chestie din aceea despre care oamenii de știință caută definiții. Cred că și el simte ceva asemănător, poate că într-o manieră mai conștientă decât mine. Pare să știe ce se întâmplă, sau cel puțin să bănuiască. E îndoit între renunțare totală în fața miracolului pe care tocmai îl trăim, și negociere. Sau, cum explica chiar el – ”Deja mi-e dor de clipele astea”….

Străbăteam un drum banal dintre două localități, un drum pe care-l făceam atât de des încât n-aș fi bănuit vreodată că într-o zi dintre toate acele zile, pe acel traseu voi trăi o emoție divină.

Ruta aceea era una neconvențională, între cele două destinații existând o variantă mai bună de ales. El alegea mereu drumul acela, totuși. Nimeni în afară de el nu a ales niciodată până anul trecut să treacă pe acolo. Unii nici măcar nu știau de existența acelui traseu.

Din vară și până acum, de fiecare dată când am plecat încolo…. toți au ales Drumul. Unii dintr-o rătăcire de moment, greșind efectiv drumul, unii dintr-un impuls nefiresc. Tata a fost cel mai interesant. A început să întrebe compulsiv dacă există și un alt traseu în afară de cel pe care vine deobicei. Atât eu cât și prietena noastră beleam ochii la el ca la ozn-uri, nu știam ce vrea. Era aproape incoerent. La plecare și-a setat gps-ul ca să-l ignore total, și a ieșit din localitate ca hipnotizat, fix pe Drum.

Aceste sincronicități m-au dus de fiecare dată cu gândul la acea trăire de acum mai bine de 20 de ani. De fiecare dată am plâns tot drumul, și am încercat să plonjez cu totul în acel moment din spațiu-timp. Uneori am reușit. Zburam deasupra motorului și vorbeam cu mine și cu el. Tot ce am reușit să transmit a fost îndemnul la prețuire. Asta mi-a consumat de fiecare dată o cantitate imensă de energie.

Ce a fost? Am avut un moment random de epifanie, și asta m-a ajutat în prezent să mă racordez aproape total la acea secvență? Sau eu cea de acum mi-am influențat o secvență din trecut? Probabil n-o să știu niciodată.

Anul 2020. Cel mai greu an din viața asta. Un an pe care l-aș șterge cu disperare din rădăcina existenței. Un an de reconfigurare cu forța, brusc și fără milă.

Nu, nu pandemia. Pandemia mie mi-a oferit un context social favorabil așa încât să pot face față iadului personal care s-a deschis larg și m-a absorbit cu o putere imposibil de contracarat. Cele șase luni de șomaj tehnic mi-au oferit răgazul necesar supraviețuirii. Nu m-a deranjat nicio clipă nici ruperea de rutina socializării, nici masca, nici dezinfectantul, nici speculațiile psihotice în fața nefamiliarului.

Am știut de la foarte început că urmează un an greu. Un vis mi-a arătat dimensiunea tragediei pe care cu mintea conștientă încă încercam s-o neg sau să o combat. Am vorbit cu el în vis. Mi-a spus că nu mai există speranță, boala nu va remite, și el se simte foarte rău, se apropie Momentul. Nu o să ne mai vedem decât la Sfârșit. Era trist, foarte trist, și-mi spunea că-i pare rău, de parcă ar fi avut obligația să se repare singur pentru a ne satisface pe noi. M-am trezit bulversată și supărată pe mine, am negat orice legătură cu realitatea, deși de-a lungul anilor am învățat să diferențiez visul premonitoriu de visul de descărcare de conținut cognitiv. Am decis să nu-i spun nimic. Îl știam bine, în Europa. Beneficia de cel mai bun tratament, era admis pentru o procedură nouă de imunoterapie, toate veștile erau bune. Iar el chiar promitea că totul este bine. În ziua aia mi-a scris. Urmează o nouă intervenție chirurgicală. Este puțin obosit și agasat. E doar un moment, trece peste, e ok. O să ne vedem de Paști când trage o fugă acasă. Sigur că o să ne vedem de Paști, vezi ce vis prost? Frici imbecile ascunse bine de proaste ce sunt, aia e.

Apoi a venit Paștele. Maya a făcut varicelă, iar el trebuia protejat, imunitatea lui fiind la pământ. Am ales să nu riscăm. Da, toți am făcut nenorocita de varicelă la timpul ei, dar cine să garanteze că eu nu sunt purtător, iar sistemul lui imunitar face față? Clar, stau acasă. Mi-am amintit visul care nu și-a pierdut nimic din claritate în toate acele luni. Nu, nu e ok. Nimic nu e ok. N-a mai fost. Da, așa a fost, nu ne-am mai văzut până la Sfârșit. Atunci am vorbit doar eu, el era atât de afectat încât nu mai putea vorbi cu cuvinte. Comunica cu ochii aceia ireali, cei mai expresivi ochi din istoria omenirii, sunt sigură că nu exagerez cu nimic. Da, i-am spus ce era cel mai important de spus – că-l iubesc mult, că-i mulțumesc pentru tot ce a fost pentru mine, și că-l implor a miliarda oară să mă ierte pentru tot. Da, am reușit să înțeleg că și el mă iubește. Și că iertarea este în sufletul lui demult, să nu insist. Da, am fost o echipă minunată. Atât. Ceea ce a încercat să-mi spună dincolo de asta, a rămas îngropat într-o negură densă pe care nu reușesc s-o luminez, oricât aș încerca. ”Nu reușesc să înțeleg, grasu, ce să fac? Să încerc să-mi dau seama singură? A dat din cap afirmativ. Ok, grasu meu drag, așa voi face, promit că voi face asta.” Promisiunea mea l-a liniștit, și nu a mai încercat. A făcut o glumă vorbind cu ochii. Am râs. S-a relaxat, aproape a adormit. Am ieșit în fața blocului să fumez o țigară. Aș fi fumat cu zece guri, atât eram de devastată. Îmi simțeam interiorul ciopârțit cu barda în mii de fâșii inegale și grotești. Înainte de a ieși, a deschis ochii. ”Nu plec, grasu, ies la o țigară, beau o gură de cafă și pentru tine, mmmmmm…… Ne vedem imediat, imediat ne vedem!” M-a privit câteva clipe, ca și când ar face-o pentru ultima dată. Mi s-au tăiat genunchii și nu m-am mișcat de acolo până nu a închis ochii. M-am certat pentru ideea imbecilă ce mi-a cutremurat tot sistemul cognitiv ca un scurt-circuit. Cum să mă privească pentru ultima dată? Fumez o țigară și mă întorc la el. Mai avem atâtea de clarificat! Da, știu, el are dreptate întotdeauna, oricât de bizar ar părea. Da, m-a privit pentru ultima dată, asta a făcut. Dormea când m-am întors, și nu l-am mai deranjat. Am plecat, sperând că în zilele următoare ne vom vedea din nou. Și nu a fost așa. Zilele următoare nu a mai primit vizite. Vestea morții a venit…. nu mai știu. Nu reușesc să-mi amintesc dacă am vorbit la telefon sau am citit un sms. Șocul a fost atât de puternic încât nu reușesc să-mi amintesc nimic din ziua aia. Ar fi trebuit să fiu pregătită pentru asta, dar nu am fost. Tot ce reușesc să-mi amintesc este o secvență în care stau în genunchi cu mâinile rezemate de pat și cer un miracol. Atât îmi amintesc. Apoi am amintiri fragmentate de la priveghi. Tot ce știu este că încercam să înțeleg cine naiba sunt și cum Dumnezeu o să mai pot trăi de-acum. Mă rezemam cu capul de sicriul închis și îi priveam chipul, luptându-mă cu nebunia. Ceva din mine încerca să mă protejeze într-o asemenea măsură încât să neg realitatea. Să mă conving că nu e decât un vis urât. Să aștept trezirea oricât ar fi necesar. Știu că au fost acolo majoritatea prietenilor noștri. Știu că am râs cu lacrimi amintindu-ne momente petrecute cu el. Știu că am râs cu o poftă ireală când am început să observăm sincronicități și să le declarăm drept farse din partea lui, căci toate se potriveau cu ce ar fi făcut el dacă ar fi fost acolo. Știu tot ce am făcut, cred, numai că totul în mintea mea este fragmentat.

Asta. Asta a reprezentat pentru mine anul ce tocmai a trecut. Deocamdată durerea nu-mi permite să fiu foarte clară, așa încât nu știu exact să cuantific în idei raționale ce înseamnă pentru mine această turnură radicală. Știu doar că mi-am pierdut singurul stâlp de rezistență pe care îl aveam în viața asta. El pentru mine a fost mai mult decât cel mai bun prieten. A ținut loc de părinți de la o vârstă fragedă. A ținut loc și de frații care locuiau în altă parte, și de surorile pe care nu le-am avut niciodată. Mi-a fost cel mai de nădejde confident, și eu lui la fel. Mi-a arătat Lumea în lumina unor dimensiuni imperceptibile cu ochii fizici. M-a învățat să fiu înțeleaptă și darnică, dăruitoare de bine, bine din acela cu fapta nu cu zisa, cu simțitul în ciuda gânditului. M-a certat, m-a pedepsit, mi-a arătat umbra din mine de fiecare dată când a fost nevoie, fără să ezite. M-a protejat mereu de undeva din umbră. Nicio căzătură în plus față de ceea ce-mi era scris, așa a promis și așa a făcut toată viața. Pe planuri greu de explicat. M-a iubit. Fără condiții. Știu cum sună, dar chiar așa a fost. Mie viața nu mi-a oferit posibilitatea de a simți valențele iubirii unei mame. Dar mi l-a adus pe el în cale. Iar el mi-a fost prieten chiar și atunci când nu am fost prieteni. Și eu lui.

Tot ce pot să înțeleg în momentul ăsta este că eu am fost foarte puternică în viața asta, uneori supranatural de puternică, și că puterea asta avea o sursă. El. Da, mi-am suflecat mânecile – nu odată – și am doborât cu mâinile goale ziduri existențiale, da, am făcut asta eu și numai eu de cele mai multe ori, dar niciodată, absolut niciodată nu am fost singură. El a fost acolo mereu. Să mă asigure că pot. Că pot și mai mult dacă e nevoie. Pregătit să mă ridice dacă mă împrăștii pe traseu.

Pierderea. Moartea. Reconfigurarea fortuită. Ăștia sunt termenii. Prima jumătate a lui 2020 m-am luptat cu iminența morții, iar cealaltă jumătate… m-am luptat să supraviețuiesc ravagiilor făcute de moarte. În tot acest timp am fost binecuvântată. Totul în jurul meu a părut să conlucreze într-un scop unitar: suport pentru muribunda din mine care mai are de trăit. Am avut prieteni nesperat de protectori, dar mai ales înțelegători. Am avut copilul sănătos. Am avut șansa să trăiesc perioade lungi din timpul stării de urgență în natură, acolo unde mă echilibrez mereu. Toate au venit de nicăieri și s-au instalat ca și când așa ar fi fost normal să fie, deși nu era.

Prima jumătate a anului a fost marcată de premoniție și tumult pe toate planurile non-fizice. Am avut vise lucide, niciunul nu mi-a plăcut, dar ele nu s-au oprit. Când am început să renunț tot mai mult la somn, citeam pe telefon mesaje care urmau să fie scrise abia a doua sau a treia zi. Le citeam ca mai apoi să dispară ca și când nu au fost niciodată acolo. Am petrecut o noapte în aer liber cu prietenii și cu o bufniță albă cocoțată pe streașina casei. Dimineața un porumbel i-a luat locul. Auzeam și vedeam cu ochii minții lucruri care încă nu erau spuse sau înfăptuite. Am negociat ca o negustoreasă cu cerul și pământul. În zadar. Totul a fost în zadar. A doua jumătate a anului mi-a adus o durere mai lină. Da, l-am pierdut. Dar chinurile lui au luat sfârșit. Gândul că durerea fizică și umilința au luat sfârșit pentru el – mi-au fost singura alinare în momentele de criză. Au fost multe momente de criză. Încă nu reușesc să le prevăd, ele se instalează când mă aștept mai puțin. E ca un fel de iad. Înțeleg brusc, pentru a mia oară, dar e ca și când ar fi pentru prima dată, că el nu mai este. Atunci mi se întunecă vederea și simt că totul în jurul meu se prăbușește. Atunci caut zone de refugiu unde să pot plânge, să mă pot sufoca, să mă pot obloji fără să îngrijorez sau întristez pe nimeni. Se numește depresie de doliu și este un proces psihologic absolut normal. Nu mă lupt cu ceea ce simt, nu-mi refuz nimic, nu reprim nimic, și asta mă ajută cumva. Accept că e normal să fie așa. Acceptarea te face puternic. Nu accept în schimb sfaturi politicoase. ”Lasă trecutul, mergi înainte” – înainte merg, prieteni, doar înainte se poate…. Merg în felul meu acolo, înainte. Cu pașii mei, în ritmul meu, este înaintele meu de care dispun numai eu. Da, încă port haine negre. Consider că-mi vin bine și se potrivesc stilului meu (oricum) non-conformist. Acum mi-aș dori să visez mai mult. Dar visele au luat o pauză. La fel și insighturile. După șase luni de reapus total, au urmat șase luni de muncă nebună. Dintr-o dată. Festival și apoi două proiecte noi, unul după altul. De Crăciun am plâns vreo 10 ore încontinuu, adică de când m-am trezit și până m-am culcat. De revelion mi s-a umplut casa de prieteni. Revelionul pentru mine este ziua Mayei, în ultimii 7 ani. El, nașul ei, a fost acolo în fiecare an. Anul ăsta el nu a mai venit. Dar mi s-a umplut casa de prieteni. Cu o seară înainte, tocând la salata boeuf, mă tot îndemnam să fac mai puțin, să nu rămână de aruncat… În anii trecuți le puneam și lor la pachet, anul ăsta fac doar pentru noi… Nu mi-a ieșit mai puțin. Dar dimineață am avut la cine să dau la pachet. Și asta mi-a umplut inima de recunoștință. În lunile astea am început să am discuții de oameni mari cu Maya. E o domnișoară înțeleaptă deja. Cât am fost liberă am ieșit în oraș ”ca fetele”, am făcut shopping, ne-am cumpărat primele haine la fel, ne-am ales una alteia parfumuri, am chicotit complice la terasă, am început să ne bem cafeaua împreună (mă rog, eu cafeaua, ea ceaiul) și am purtat discuții profunde.

Pe 2021 l-am început așa. Maya, repetiții, spectacole difuzate în streaming, și prieteni aproape. Când uneori se sparge bula – mă ascund, mă închid, dau drumul la muzică și plâng cât vrea inima mea. plânsul îmi face bine. Am plâns în ultimele șase luni de vreo zece ori mai mult decât am plâns într-un total de 40 de ani de viață. Și de fiecare dată mă eliberez. Sincronicitățile încă îmi guvernează viața. Un drum greșit, o melodie anume difuzată de nicăieri, sau pe canale de știri, câte un gest atipic făcut de diverse persoane…. Planuri? Da, am câteva obiective de atins. Lucrez la echilibrul meu, întâi de toate. Îmi dau timp, dar nu mă pierd din ochi. Am câteva mii de cărți de citit și recitit. Să cuprind în înțelegere mai mult, și mai mult, și mai mult. Să dăruiesc mai mult. Azi, la clasele online Maya spunea că ea poate oferi iubire oamenilor din jur. A spus-o ușor stânjenită, în ideea că nu poate oferi lucruri materiale de fiecare dată tuturor. I-am mărturisit după ore că ce are ea de oferit este mult mai valoros decât orice obiect. Vreau să învăț de la ea să dăruiesc iubire. Copiii fac asta într-un fel atât de natural și lipsit de orice urmă de ridicol sau ipocrizie! Apoi lucrez la cele două cărți. Pe una îmi propun să mă focusez mai concentrat. Pentru cealaltă voi avea nevoie de câteva vise lucide, apoi voi lua o decizie. Am încercat s-o scriu păstrând pentru mine secretele, până când mi-am dat seama că dacă nu îl înfățișez cu totul – nu e despre el, mai bine tac. Povestea e frumoasă așa cum e ea, căci viața bate filmul de fiecare dată. Da. Și visele. Le intenționez înapoi. Dacă există mai multe planuri de existență, eu voi dărâma bariera și voi trage cu ochiul. Când eram noi mici și rebeli, poate mai mult eu – atât mică cât și rebelă, îmi spunea ”Andrei, poți să fugi cât vrei, dar de mine nu te poți ascunde niciodată. Te voi găsi și-n gaură de șarpe”. Și așa a fost. Acum e rândul meu.

…. Când aveam vreo 16 ani și el vreo 21, am văzut ce va fi. Am știut și i-am spus și lui. Văd și aud aievea, ca și când a fost ieri, îi spun că pe la 45 de ani dar ceva îmi spune că vor fi 44, va muri. El mă privește trist și-mi spune că știe. Apoi mă asigură că nu va muri. Va fi doar o cumpănă…..

…. A fost un an karmic 2020? Habar n-am. Am făcut atâtea glume noi doi despre karma, încât am dus noțiunea asta în derizoriu….. a fost un an de cumpănă….

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.