Sharing is caring!

În rândurile de mai jos urmează o confesiune cu scop de… mântuire? Nu știu. Știu doar că este… habar n-am cum este, rămâne de văzut pe parcurs. O să țin să avertizez de la început că acest articol conține informații care pot afecta persoanele sensibile. Cred. Sau poate că mă afectează doar pe mine. Pentru că sunt ale mele, și pentru că este prima dată când le așez franc, în ordinea lor naturală, cu toată cruzimea din ele, pe masa… rezolvării. Pe plan intern.

Se apropie ziua mea. Niciodată nu mi-a plăcut ziua mea. În ultimii ani am preferat să cred că totul se datorează vârstei, căci cifrele devin tot mai alarmante și, știi vorba aia: Pe o femeie să nu o întrebi niciodată câți ani are. E total nepoliticos.

Am foarte puține amintiri cu zilele mele de naștere. Nu e de mirare. Aparatul psihic mă protejează în felul ăsta. Mă întreb sincer dacă mi le-am trecut foarte mulți ani sub anonimat, sau am sărbătorit și pur și simplu nu mi le amintesc. Anonimatul, oricât mi l-am dorit în viața asta, nu face parte din destinul meu. Întotdeauna am fost înconjurată de prieteni, pe care i-am iubit și îi iubesc sincer, așa că-mi vine greu să cred că n-am făcut petreceri de ziua mea. Sunt o tipă care organizează petreceri din orice motiv. Sunt o tipă care adună oameni împreună fără un motiv concret.

Am câteva amintiri foarte triste din copilărie și adolescență, și două amintiri cheie care mi-au marcat existența. Una bună, și una rea, desigur, pentru echilibru. Numai că aia rea a venit după aia bună, deci a fost și cea care a pus capac definitiv la tot. Adică de la aceea încolo, zilele mele de naștere nu au mai constituit niciodată niciun motiv de bucurie. Acolo s-a îngropat și cheia rezolvării, atât de mulți ani.

Prima, cea fericită – este la 14 ani. Prima dată când cineva îmi organizează o petrecere surpriză. Începusem să mă obișnuiesc deja cu faptul că cineva mă sună în fiecare an la 5 dimineața să-mi zică ”La mulți ani”. Nu știu nici în ziua de azi de unde a știut că m-am născut la 5 fără un sfert, dimineața. Teoretic, nu avea de unde. Pe mama nu a întrebat-o sigur, pentru că în primul an nici măcar nu a cunoscut-o. Bunica habar n-avea, n-a fost niciodată genul acela care să dea importanță la detalii din acestea. Așa că… el și misterele lui. Știa. Știa întotdeauna lucruri imposibil de știut. Pe cât de tare m-a enervat chestia asta toată viața, pe atât de mult m-a liniștit pe un plan subliminal important. Petrecerea. Împlineam 14 ani. Locuiam cu totul la bunica deja de vreo doi ani. Deci practic, locuiam singură, bunica fiind mereu plecată la ai mei unde avea grijă de frații mei mai mici. Aveam prieteni peste tot. În zona unde locuiam, la bunica, în zona în care locuiau părinții mei, și în zona unde locuia el. Trei găști mari și late de prieteni din trei zone diferite. Căci așa eram eu în viața asta. O mingiucă de ping-pong aruncată de valurile vieții în diferite părți. Din aruncătură scoteam mereu ceva bun, pentru că iubeam. Iubeam oamenii, pur și simplu, în cel mai dezinteresat și sincer mod. Și cred că asta îi făcea și pe ei să mă iubească pe mine. Mă rog, ideea este că mi-a organizat această petrecere cu prieteni din toate părțile. Pe unii îi plăcea, pe alții – nu neapărat, dar el i-a adunat acolo pentru mine, pe toți cei la care țineam eu. Și asta nu e tot. Cadoul de la el a fost un cățeluș pufos, cu o panglică roșie în jurul gâtului, și un bilețel pe care scria doar atât: ”Iubește-mă!”. Pufoșenia era un pui de ciobănesc mioritic, deci, cum ar veni, ”a whole lot of love” – cum zice francezul. Asta este cea mai frumoasă amintire de la o aniversare a mea. Poate părea banal, dar pentru mine a fost maximul, apogeul fericirii.

Cea nefericită i-a urmat imediat în următorul an. Mă certasem cu el de revelion. Apoi ne-am mai certat odată, pe stradă. Porniserăm cearta de la ceva banal, apoi mi-a spus un cuvânt urât care mi-a întunecat mințile. L-am împins, l-am lovit, i-am spus că îl urăsc și că niciodată nu mai vreau să-l văd. Apoi a venit ziua mea. 10 februarie. În anul acela a picat într-o vineri, iar petrecerea era programată în ziua următoare. Una dintre prietenele mele urma să vină la mine, să pregătim mâncarea pentru petrecere. În acea dimineață am trecut prin ceva foarte urât care mi-a ucis bruma de copilărie pe care o mai aveam în mine. Cineva a încercat să mă violeze. A renunțat la actul fizic pentru că-l obosiseră groaznic țipetele mele și ripostele fizice. M-am zbătut ca un animal la tăiere. Am lovit, am mușcat, am ținut cu o îndârjire cruntă de pantalonii pe care încerca să-i dea jos de pe mine. L-am implorat, l-am amenințat, am trecut prin toate fazele disperării acolo, pe malul pustiu al unui râu din apropierea orașului. Pe drum încercasem să mă arunc din mașina care mergea cu viteză spre iadul care mă aștepta. M-a prins din cădere, am încercat să mă lupt cu el așa încât să provoc un accident. Preferam să mor. Eram hotărâtă să mor sau să scap. M-a lovit ca pe un bărbat la un moment dat. Scăpând din strânsoarea lui, am încercat să fug, văzând că mă ajunge din urmă am încercat să mă arunc în râu, știam că în zona aceea sunt vârtejuri periculoase, și oricum nu știam să înot. M-a prins ca din voleu și m-a lovit cu pumnul. Nu am căzut la pământ. A reușit să mă îndese în Dacie și m-a imobilizat sub el. Eu țipam și mă zbăteam, el înjura și promitea că nu am scăpare, nu mă aude nimeni, nu are cine să mă salveze. Apoi a obosit. A scuipat, a înjurat, a concluzionat că sunt un diavol blestemat și a pornit în trombă spre oraș. Pe drum am încercat din nou să mă arunc din mers. M-a prins, m-a lovit și m-a asigurat că i-a pierit cheful, mă va duce acasă, să putrezesc în iad, că sigur de acolo vin. Când am ajuns acasă, prietena mea deja era acolo, mă aștepta supărată. ”Unde umbli, domnișoară? De la școală trebuia să vii direct acasă, știai că avem treabă!” Era mai mare decât mine, la fel ca toți prietenii mei (Nici în ziua de azi nu am prieteni de vârsta mea). A observat că tremur ca o vargă. Apoi a observat că am hainele răvășite. Apoi a observat că am și semne pe față, pe gât, pe brațe. Eu tăceam și priveam în jos, încercând să o depășesc, țintind baia. Trebuia neapărat să ajung în baie. Cât mai repede. M-a prins de umeri, m-a scuturat, m-a privit cu atenție de sus în jos, mi-a luat fața cu o mână și m-a obligat să o privesc în ochi. ”Ce ai pățit?” / ”Nimic” / ”În clipa asta îmi spui ce ai pățit și mergem la poliție!” / În clipa asta mă lași în pace, în clipa asta fix, eu mă duc la baie și tu mă lași dracului în pace. NU AM PĂȚIT NIMIC, să-ți fie foarte clar, și dacă îndrăznești să spui la cineva cum m-ai văzut acum, n-ai să mai exiști pentru mine. Clar? Dacă o să pot, o să-ți spun totul, dar numai dacă o să pot. Clar?” M-am încuiat în baie și m-am prelins pe podea. A fost primul meu atac de panică. Am crezut sincer că am să mor, și-mi așteptam moartea cu nerăbdare. Când am constatat că totuși nu voi muri, m-am aruncat în vană și am încercat cu disperare să spăl toată mizeria care îmi penetrase nu doar pielea, ci și sufletul. Astea nu se spală cu apă. Dacă aș fi avut puterea să spun ce mi s-a întâmplat, poliția nu m-ar fi ajutat cu nimic. Știam asta de atunci, de la 12 ani, când tata, cu mințile înecate în alcool, m-a scos afară din casă la miezul nopții. Mi-au spus în față, cu seninătatea și aroganța unor infractori de primă clasă, că nu au ce să facă pentru mine. Am hotărât să îngrop totul în mine cât mai adânc, atât de adânc încât nici măcar eu să nu mai pot dezgropa vreodată. Am ieșit din baie și am informat-o pe prietena mea că sâmbătă, înainte de petrecere, va trebui să-și aducă trusa de machiaj. Pentru prima dată voi folosi și eu porcăriile alea. Și să avem grijă să fie mult alcool. Pentru prima dată mă voi turmenta și eu ca la carte, va trebui să-mi beau mințile, ca să amorțesc durerea. Aș fi vrut să anulez toată mascarada de petrecere, dar asta ar fi însemnat să dau explicații, ceea ce era exclus. Undeva, printre toate discuțiile la care participam absentă, mi-a reamintit că iubitul ei vrea să-și aducă un prieten cu el, dacă sunt și eu de acord. Sunt de acord, sunt de acord cu orice. trusa de machiaj să fie, și alcool. Va fi. Va fi și trusa, va fi și alcool destul. Și va fi bine. Totul va fi bine, îmi promite ea. Da… va fi bine, whatever, nu-mi pasă. Într-o zi va trebui să spun ce mi s-a întâmplat. Probabil. Probabil că într-o zi. Dar mâine să fie machiaj. Și alcool. Am sunat-o pe sora lui și am rugat-o să-l convingă să nu vină la petrecere. ”Nu-l pot primi. Nu mai vreau să-l văd.” N-aș mai fi putut să-l privesc în ochi. El ar fi știut imediat, iar eu nu puteam face față. Apoi, eu nu mai sunt eu. Eu am murit deja, sunt îngropată pe plaja aia blestemată, numai că nimeni nu-și dă seama încă.

Apoi a venit petrecerea. Mi-am primit prietenii machiată, arătam ca o stafie. Eram o stafie cu rimelul întins, care bea votcă cu suc de mere. Apoi a venit el. I-a deschis bunica, și l-a poftit înăuntru. El a spus că va sta puțin în bucătărie, cu ea. N-ar vrea să mă supere. Ce supărare? Nu există așa ceva. Cum să se supere nepoată-sa că a venit el? El e tot ce are nepoată-sa mai drag pe lume, ce naiba. A venit în cameră și m-a chemat complice în bucătărie, să văd cine a venit la mine. Mi-a stat inima în loc. Apoi mi-am amintit că nici măcar nu mai am inimă. M-am năpustit în bucătărie și am făcut o criză de isterie. ”Să pleci! Nu vreau să te văd! Nu vreau să te mai văd niciodată! Pleacă! Pleacă acum! Ieși afară!” El plângea, bunică-mea plângea. Eu doar urlam. Mi-am dat seama că scot sunete de fiară, și m-am gândit că poate nemernicul ăla blestemat avea dreptate: poate că sunt un diavol venit direct din iad. El a ieșit din casă, eu m-am întors în sufragerie unde semiobscuritatea mă proteja oarecum. Aveam mulți invitați, așa că unii stăteau și în cealaltă cameră, dar acolo era lumină, eu nu mai puteam intra acolo fără să mă dezvălui așa cum numai eu știam că sunt. Acolo erau sticlele cu alcool și grupul vesel. Spuneau glume, depănau amintiri cu noi în diferite circumstanțe. Nici asta nu puteam să suport. Procuram alcool prin intermediari, pe care îi rugam să-mi umple și mie paharul dacă tot se duc în celalaltă cameră. În acest fel scăpam și de contabilizarea numărului de pahare pe care le dădeam peste cap, și de predici în consecință. Eram cea mai mică dintre ei, și toți mă tratau ca pe o minoră. Ceea ce chiar eram. Dansam ca o posedată în întuneric, evitând astfel discuțiile de orice fel. Apoi a sunat din nou soneria. Bunica a deschis și i-a poftit înăuntru pe iubitul prietenei mele care venise împreună cu prietenul lui. Am ieșit în întâmpinarea lor, împinsă brutal de prietena mea, care-mi spunea printre dinți că întrec orice măsură a nesimțirii, să fac bine să mă repar, și repede, dacă tot fac pe atotputernica. Străinul acela ținea stingher în mână un trandafir roșu și un cadou ambalat frumos. I-am mulțumit încurcată, și mi-a spus că nu sunt de la el. Un tip ciudat care plânge pe casa scării la parter l-a rugat să mi le dea. Un tip ciudat? Da, un rocker cu părul lung și ondulat. Stă pe trepte și plânge. Nu a vrut să urce, și nici nu le-a răspuns la întrebări. Am făcut pe proasta și am dat din umeri. Mulțumesc, e frumos oricum. Prietena mea a încercat să mă tragă deoparte, să vorbim. Cum naiba mă fac că nu înțeleg că el este acolo? Și de ce nu-l chem înăuntru, ce-i cu mine? ”Nimic nu este cu mine, credeam că am fost destul de clară.” Am împins-o și m-am întors în camera întunecată, în mijlocul celor care dansau. Bunica a băgat la cap și s-a dus după el. Nu se poate să stea pe casa scărilor, nu acceptă așa ceva. Să urce imediat în casă, că doar el este de-al casei, și de mine are grijă ea dacă îndrăznesc să mai fac vreo criză. Eeeeiiii drăcia dracului. A venit bunica cu el mai mult tras decât împins, el s-a refugiat în camera cealaltă, bunica s-a proțăpit în fața mea și mi-a spus că dacă îndrăznesc să mai fac o scenă, acolo se încheie toată petrecerea. Nu, petrecerea nu. Nu se poate încheia nimic, durerea nu a amorțit nici măcar pe sfert. Am dat din cap în semn că am înțeles și am continuat să dansez. M-am întâlnit cu el pe holul dintre camere. Am încercat să-l sfidez golănește, dar m-a prins de încheietura mâinii și mi-a spus că nici măcar nu știu cât sunt de norocoasă. Nu-mi poate face rău, niciodată nu va putea, orice aș face eu. Dar să știu, să nu uit niciodată că în noaptea asta mi-a trecut glonțul pe lângă ureche. Prietenii lui, bikerii, s-au adunat în număr mare, sunt toți pe motoare. Erau în drum spre plaja aia pustie din apropierea orașului, și când au aflat cum l-am scos afară, s-au adunat toți în fața blocului la mine. Au vrut să-l ia de acolo, el venise fără motor, dar nu înainte de a urca la mine să-mi ceară socoteală. Iar eu știu ce ar fi însemnat asta. Câțiva dintre imbecilii din camera mică ar fi fost violați în pădure. Restul ar fi plecat acasă șifonați doar. Știu, eu chiar știu foarte bine că asta ar fi însemnat. Îmi trag mâna dintr-a lui, și îi spun să mă lase în pace. Am un milion de gânduri în cap și nu știu cum să fug mai repede din fața lui. Aș putea leșina în orice clipă. În primul rând ce să caute bikerii tocmai pe plaja aia??? Ei niciodată nu merg acolo, ei merg în pădurea de la ieșirea din partea opusă a orașului. Ce să caute acolo??? Coincidență? Fix acum, fix când eu tocmai am murit și m-am îngropat acolo? Au aflat? Cum? Cum ar fi posibil așa ceva? Nu am spus nimănui! Nu-l pot întreba pe el, asta ar însemna să confirm ceea ce eram pregătită să ascund și să neg până la moarte. Îi întorc spatele și vreau să plec, dar mă trage înapoi cu o mișcare bruscă ce îmi îngheață sângele în vene. ”Andrei, ascultă-mă bine. Câțiva fuckeri din camera aia vorbesc despre tine în fața mea într-un mod lipsit de respect. Nu știi cât mă abțin. Nu vreau să-ți stric petrecerea, nici nu aș fi urcat dacă nu insista buni, așa că mă abțin, deși ar merita o dulce mamă de bătaie, să învețe că tu ești sfântă. Pe tine nu te vorbește nimeni în felul ăla, nici măcar pe la spate. Nu atâta timp cât trăiesc eu. ” / ”Nu te cred” / ”O, ba da, să mă crezi. Sunt cei doi care au urcat cu cadoul de la mine. Așa că faci bine și vii frumos în cameră să le spui să înceteze, ori mă ocup eu de ei, și, crede-mă, am un chef nebun să mă ocup eu de ei” Mă smucesc din strânsoare și mă reped în cameră. ”Cine vorbește căcat despre mine aici?” Tăcere. S-a lăsat tăcerea. Toți mă privesc șocați. Eu cred că sunt șocați de întrebare, dar probabil că șocantă este apariția mea în lumină. Arăt ca o stafie depravată. ”Am întrebat cine vorbește căcat despre mine. Aștept răspuns, nu e retorică întrebarea.” / ”Nimeni, ce te-a apucat??” / ”Nu că ce m-a apucat, mi-a spus el, și cred că nu vrea nimeni să-i dea lui socoteală, așa că aștept. Hai, curaj, că doar suntem prieteni, ce dracu. Dacă nu ne respectăm, măcar sinceri să fim. Sinceritate, voi m-ați învățat” / ”Băi, ești deplasată. Nu a vorbit nimeni urât despre tine” / ”Nici acolo, în colțul ăla?” – arăt cu capul spre cei doi străini, iubitul prietenei mele și prietenul lui. ”Băi Andreea, ești bătută-n cap? Cum să vorbească cineva urât de tine aici? Cine ar fi permis? E beat el, caută scandal, minte” Am făcut stânga-mprejur și i-am lăsat să se descurce între ei. Fie ce-o fi. Oricum sunt moartă. I-am auzit ca prin ecou din cealaltă cameră discutând în continuare. Erau revoltați. Iar el se abținea de la orice ar fi putut să-mi strice definitiv petrecerea. Cred că au avut cu toții dreptatea lor. Prietenii mei nu ar fi vorbit niciodată urât despre mine. Iar el nu ar fi mințit niciodată cu așa ceva. Cei doi străini de toate grupurile însă, posibil să fi schimbat remarci mai puțin decente la adresa mea. Era o petrecere în toi, fiecare vorbea cu fiecare, unii chiar se auzeau între ei, dar nu toți pe toți. Iar eu…. eu chiar arătam ca o terminată, cine să-i condamne până la urmă?….

S-a terminat, totul este pierdut, ăsta este adevărul. Iar adevărul este ceva ce deocamdată nu sunt capabilă să înfrunt. El trebuie să plece, prezența lui îmi face rău. Să apere ce? O moartă? Ce se mai poate repara în cazul meu? Nimic și nimeni nu-mi va aduce înapoi viața de dinainte de acea dimineață blestemată de 10 februarie.

M-am plantat pe ringul de dans și nu am mai plecat de acolo pentru nimic. La o melodie mai lentă, a venit din camera cealaltă străinul al cărui nume nu m-am obosit să-l rețin, și m-a invitat politicos la dans. Am acceptat. A încercat să facă conversație cu mine, dar eu îi răspundeam absent. Eram absentă. Absența mea era singura realitate sinistră din apartamentul ăla, și ei nici măcar nu știau asta. A încercat să-mi explice că el într-adevăr i-a spus prietenului lui că sunt foarte frumoasă, dar nu a folosit deloc un limbaj nepotrivit. L-am asigurat că nu-mi pasă. A apărut el în cadrul ușii. Mă țintuia cu privirea. Îi auzeam gândurile parcă. Eram obișnuită să-i aud uneori gândurile, eram atât de apropiați. Legați pentru eternitate – spunea el. ”Nu cu el, Andrei. Nu cu el” – asta auzeam printr-o ceață senzorială deja instalată după nenumărate pahare de vodkă. L-am privit pe tipul cu care dansam. ”Și spuneai că sunt frumoasă?” / ”… Da, dar… / ”Asta poate însemna că ai vrea să mă săruți?” / ”Nu, jur că nu am fost nepoliticos la..” / ”Eu aș vrea, cred că ar fi drăguț” S-a uitat dezorientat la mine și mi-am apropiat fața de a lui. A fost un sărut… ar fi putut fi un sărut drăguț în alte condiții. Eu aveam ochii deschiși și îl priveam pe el, care s-a dezlipit de cadrul ușii și a zbughit pe ușa ce ducea la holul de ieșire din apartament. Când l-am văzut ieșit, m-am desprins din îmbrățișare, i-am spus într-un mod foarte politicos că mi-a plăcut, apoi m-am închis în baie. Asta a fost a doua. Aia urâtă, în caz că se mai întreba cineva.

De aici încolo… mă rog, cert este că l-am rănit foarte tare. Atât de tare încât s-a închis multe luni în casă și a refuzat să-și revină. Și-a impus să mă urască, dar nimeni niciodată nu a reușit să mă urască mai mult decât o făceam eu. Ura lui a trecut, a mea nu știu sigur dacă a trecut cu adevărat. De-a lungul anilor, și mai ales în ultimul an, l-am rugat în miliarde de feluri să mă ierte. Știam că noaptea aia blestemată nu este încă iertată, dar greșeam persoana. Eu nu iertam. Eu eram aceea. Nu i-am spus niciodată de ce m-am comportat așa. Și când spun asta, mă refer și la lunile care au urmat. La început nu am putut. Apoi am îngropat totul, și nu am mai vorbit nici măcar cu mine despre asta. Nici măcar nu am făcut legăturile între disprețul meu pentru zilele de 10 februarie și zilele acelea de 10 și 11 februarie.

De ce tocmai acum? Poate de unde. Din partea cealaltă, nevăzută. L-a visat bunica. Pe el. Povestea plângând, a fost un vis atât de frumos încât nu-și putea reveni din tulburare. Se făcea că sărbătoream ziua mea. Acolo, în apartamentul acela. Și eram noi, iar el era atât de fericit încât parcă difuza în aer iubire. Un sentiment copleșitor de bine, greu de explicat cu cuvinte. Radia.

În prima zi am plâns de fericire. Apoi mi-am dat seama că apartamentul acela (în care nu mai locuiesc nici eu nici bunica de foarte mulți ani) îmi apare recurent și mie în vise. În cele mai multe apare și el. Chiar și acum, după ce s-a dus. Am devenit nostalgică, conștientizând (din nou) că el nu va mai fi aici să-mi spună ”La mulți ani” la nicio oră din zi sau din noapte, nici la telefon nici în persoană. Apoi mi-am dat seama că de cele mai multe ori (sau poate în fiecare an?) el mi-a urat ”La mulți ani” la telefon. Nu era în țară niciodată de ziua mea? Venea la noi, la Maya, fina lui, în fiecare zi de sărbătoare. Crăciun, Paște, Sf. Nicolae, ziua ei de naștere… Dar nu la ziua mea de naștere. Apoi firul gândurilor n-a mai avut cale de întors.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.