Sharing is caring!

Nu poți. Nu se poate. Nu este bine. Nu este normal. Nu se face. Nu avem. Nu ești ok. Nu.

Pe toate astea le-am auzit de când eram mică. În primă fază le-am crezut, eram un copil. Apoi m-am trezit în diverse situații absolut revoltătoare în care pur și simplu aceste ”nu”-uri nu se aplicau. Profețiile nu se împlineau din ce în ce mai des, așa că m-am văzut nevoită să reexaminez pas cu pas viața. Știi cum e: ai în fața ta un gadget de care trebuie să te folosești, dar constați că instrucțiunile de folosire sunt eronate. Poate au venit în pachetul greșit, sau poate că nu erau din start instrrucțiuni de folosire. Și atunci a trebuit să testez eu toate aplicațiile, și să-mi trag propriile concluzii.

Anii au tot trecut, iar eu am învățat să mă detașez de toate vocile din fundalul vieții mele. Am ales să nu isc polemici, ci pur și simplu să pot, fără să fac un mare caz din asta. Încercasem la un moment dat să explic ce și cum am descoperit eu, dar m-am lovit de fiecare dată de valuri și mai dense de negativitate. Nu este normal. Nu ești realistă. Nu ești responsabilă. Nu ești în stare. Nu. Așa că am decis că viața asta, de fapt, are niște reguli foarte flexibile, și că totul se aplică individual, nu la general. Se poate în măsura în care se acceptă că se poate. Fiecare e răspunzător de propriile putințe, pentru că viața asta nu prea are nimic general în ea. Toate se personalizează, în funcție de trăitor. Suntem unici. Pe atunci am dat start procesului de vindecare. Căci erau chestii de vindecat acolo. Și mi-am văzut de putințele mele, fără să mă mai abat din drum cu încercări ridicole de a-i salva pe abuzatorii mei de la ceva ce nici măcar nu necesita salvare. Am acceptat că planurile de viață ale fiecăruia sunt perfecte așa cum sunt, în ciuda aparențelor. Da, toate sunt neșlefuite, da, toți putem să curățăm filtrele alea măcar din când în când, dar astea sunt chestii foarte personale. Nu e treaba mea să mă bag, de fapt nu am nicio competență să intervin acolo unde nu mi se solicită vreo intervenție. Pur și simplu o fac degeaba. Nu pot înțelege eu pentru altcineva, oricât aș fi de bine intenționată, sau de capabilă, sau de genială. Adică pot, dar folosul îmi revine mie. Fiecare înțelege numai și numai pentru sine. Uite o lege care se aplică la general. Cred. Nu e ca și când am descoperit eu toate legile universului, și uite-așa le-nvârt pe degete. Să fim serioși. Sunt la fel de f..tută-n cap ca restul pământenilor, numai că minusurile mele nu sunt neapărat localizate în exact aceleași locuri în care le au localizate alții. Nici plusurile.

Știi, o foarte lungă perioadă de timp nu am mai auzit toate acele voci de fundal ale neputinței. Sunt convinsă că au fost acolo, nu aveau cum să nu fie acolo, cu atât mai mult cu cât m-am și mutat cu ei când am rămas însărcinată. Cred că de cele mai multe ori nu i-am auzit, iar de fiecare dată când îmi amintesc că-i auzeam, le-am dat cu ignore din fașă. Aveam alte chestii mult mai importante de făcut. Știai că imediat după cezariana care a venit așa, pe nepusă masă, în regim de maximă urgență, eu nu am bolit la pat nici măcar o zi? Mi s-a părut o pierdere de vreme inutilă, așa că am dat skip etapei. După cele patru zile regulamentare de spitalizare, mi-am luat copilul și m-am dus acasă. A fost fantastic, atât de fantastic încât nici măcar nu mi-am dat seama că fac mastită. Cantitatea de endorfine și oxitocine din acea perioadă era la cote inimaginabile. Nu simțeam durerea. Sau dacă probabil o simțeam, cred că o ignoram total. Eram atât de îndrăgostită de creatura aceea mică din brațele mele, încât nimic altceva nu conta. Și o țineam în brațe aproape mereu. Ai mei au apucat să schimbe un pampers sau o cămășuță abia după vreo șase luni. Băiță nu i-a făcut nimeni niciodată. Se adunau ciorchine în jurul văniței, și asistau la acest spectacol magic. Fetița mea era atât de cuminte încât uneori adormea în apă. Eu eram atât de cuprinsă de făptura ei încât puteau să dea cu bombe în jur, că nici nu-i observam. Într-o zi am leșinat. Ieșisem de la duș cu ea pe antebraț (da, atât eram de nebună, nici la duș nu o lăsam separată de mine) și mi s-a întunecat vederea. Concomitent, o senzație de greață și un fel de amețeală. Bunica era lângă mine, i-am întins copilul, ia-o repede că cred că leșin. Și așa a fost. Am leșinat doar după ce am simțit-o pe Maya în siguranță, că de văzut nu mai vedeam. M-am trezit cu un tip deasupra mea, care îmi spunea că trebuie să mergem la spital. Ce spital? Nici vorbă, n-am cu cine s-o las pe Maya. Ba da ai. Între timp apăruse și mama, m-am trezit cu un halat înfășurat pe mine, (shit, fusesem goală în tot acest timp) și cu o targă pe care să mă așeze. Băi, oameni, ce aveți? Mă pot deplasa pe picioarele mele, nu mă umiliți. Am ajuns pe masa aia de la urgențe și un alt tip îmi zicea că e mult puroi acolo, va trebui să mă opereze pe viu. Durează mult? Am lăsat copilul acasă și ai mei habar n-au ce să facă cu ea, nu i-am lăsat niciodată să se ocupe de ea. Fetiță, tu meriți bătută și lăsată așa, io dacă eram în locul lui domnu doctor nici nu te operam, să știi. Ia auzi măi la ea, ce tupeu, după ce că vine pe ultima sută…. Mi se pare că bâzâie o muscă, nu știu ce vrea. E duamna asistentă șefă. Are și prestanță, așa, la cele optsutepatrujdouă de kile revărsate toate deasupra mea. Noroc că domn doctor are umor, altminteri poate că m-aș fi ridicat de pe masa aia și aș fi mulțumit din mers pentru tratație. Domnul doctor temperează bestia și-i dă sarcini precise în timp ce mă ține vioaie și mă-ntreabă dacă nu cumva vin din Sparta. Râd cu lacrimi. Fiică-mea sigur e spartană, s-o vezi cum suge! Are niște mișcări din cap extraordinare, halește tot cu o hotărâre ieșită din comun! Seamănă pe maică-sa, zice bunul doctor, tu plângi vreodată? Ei na, ba bine că nu. Plâng, normal că plâng, dar numai când e cazul să descarc. Azi nu-i. Azi mă grăbesc acasă. O să aibă grijă să nu strice frumusețe de sân, uite ce tăietură frumoasă a făcut, asta când o să se vindece nici n-o să se vadă. Bine, mă, ce chestie. Asta mă doare pe mine? Păi domn doctor, cicatricile au farmecul lor, doar nu crezi că îmi pasă dacă-i mai pe orizontală sau mai pe verticală, să fim serioși. O să mă lase cu chestia aia deschisă până se drenează tot puroiul, dar în câteva săptămâni o să fiu ca și nouă. Bine, nu-i stres, pot să plec? Nu prea, mai stai puțin sub supraveghere, punem o perfuzie. Păi domn doctor, dar sunt bine, uită-te puțin la mine, nu era vorba că-s de prin zonele Spartei? Nu negociem. Perfuzia și apoi acasă. Dacă pot. Păi de putut pot de pe acum, dar bine, băgăm și perfuzia. Băgați și ceva de durere acolo, că sfârtecă din mine porcăria aia, ca să fiu sinceră. Aha! Am zis eu! Așa-ți trebuie dacă ai stat până pe ultima sută. Măi să fie, iar bâzâie o muscă… Doamna asistentă, vă cred și vă înțeleg, ba chiar aveți și dreptate, dar sinceră să fiu – nu-mi pasă, nu vă mai bateți gura degeaba, specimene ca mine nu merită efortul. Optsutepatrujdouă de kile, toate înmărmurite. Niște ochi mari, îngroziți. Na, f..tu-i. Nu credeam că-i așa sensibilă. Mai bine tăceam. Acuma trebuie să mă simt vinovată, sau ce? Duamna asistentă – șefă se bâlbâie și mormăie ceva ce sună a disculpare. Noi, femeile, ar trebui să avem mai multă grijă de noi. Sunt o fată atât de frumoasă, și nu ar fi trebuit să ajung să fiu mutilată, asta vrea să spună. Apăi nu-i bai, noroc că-s ”așa” frumoasă atunci, cicatricea aia nu-i așa o mutilare, n-ați auzit ce zicea domn doctor? Nici n-o să se mai vadă când se vindecă. La ultima vizită, i-am dus o cutie de ciocolată. S-o eliberez de stânjeneala aia cu care se pricopsise pe nepusă-masă. Mie chiar nu-mi pasă, n-am luat nimic personal. Am antrenament de-acasă. Păi ai mei sunt d-ăia de cursă lungă, bâzâiala duamnei a fost pistol cu apă, să fim serioși.

Și uite-așa au curs anii. Ignore peste ignore peste ignore. Ignorul ăsta pare să nu fie o soluție, totuși. Se pare că se impune un fel de rezoluție la un moment dat. Cel puțin ăsta e cazul meu. Poate că nu eram vindecată total, poate că vindecasem straturile cele mai vizibile. Poate că eliberasem doar bolovanii ăia cei mai grosolani, urmând să mă ocup de chestiile de detaliu. De finețe, cum se zice.

Mi-am dat seama de chestia asta după ce a murit El. Am plâns, am parcurs diverse etape ale doliului, toate absolut normale, dar undeva în fundal se năștea sentimentul de vulnerabilitate. N-avea cum să se nască din senin. Înseamnă că era acolo tot timpul, numai că prezența Lui îl estompa suficient cât să nu-l conștientizez.

L-am conștientizat printr-un proces de deducție logică cumva. M-am trezit înconjurată de ”experți în propria mea viață”. Au răsărit ca ciupercile imediat ce s-a dus El. Ca și când locul lui trebuia ocupat numaidecât (Rolul lui în viața mea. Aici le-a dat cu virgulă. Dar poate că virgula aia vine tocmai din mine. Eu am lăsat loc de interpretare, chiar și la un nivel subliminal, altminteri nimeni nu s-ar fi activat în halul ăsta)

Plâng prea mult. Ba nu, nu plâng destul. Țin prea mult în mine. Ba nu, vorbesc prea mult despre el. Port doliu prea mult (apropos, cam cât ține lumea doliu, lumea normală zic – trei zile? Opt? Să știu cu cât am depășit normalitatea). Sunt prea apatică. Ba nu, sunt prea nervoasă. Ba nu, sunt prea închisă. Ba nu, sunt prea deschisă. Ba nu, sunt prea ciudată (măi să fie, în sfârșit și-au dat seama). Copilul meu e prea cuminte. Sigur îi fac ceva, sigur îi este frică de mine. Opa. Stop joc.

Știi când e stop joc? Atunci când nici măcar nu simți nevoia să clarifici ceva. Pui punct. Nu lași loc de continuare. Da, bine, pa. Block.

Din seria ”Știai că…?” – știai că: ignorarea enervează mai tare decât răspunsul pe măsură? Revoltă. Dă palpitații. Stârnește uneori mai tare decât o înjurătură deochiată. La mine așa s-a răscolit rahatul. Și bine că s-a răscolit, până la urmă. Mocnea de prea mult timp, trebuie să fi fost extrem de toxic acolo, în interioarele noastre misterioase.

”Ai să regreți. S-ar putea să îți fac probleme. MARI. Ai să ajungi să mă implori să mă opresc, vei vedea!” – spicuiesc așa, din memorie.

În prezent sunt probe într-un dosar penal. Negru pe alb. Da, am luat taurul de coarne, cum s-ar zice. Refuz să fiu o victimă. Nu pot fi victima nimănui câtă vreme eu în mine sunt ok cu mine. Și se pare că nu prea am fost, dacă am ajuns în situația asta așa, de nicăieri.

Cu o zi înainte de ziua mea (mai țineți minte povestirile mele despre zilele de ziua mea? Ei bine, se pare că a venit momentul unei rezoluții) tocmai venisem cu Maya de la școală, nu am apucat să ne dezbrăcăm, ne jucam amândouă prin casă, râdeam, dansam, cred, când auzim niște bătăi puternice în ușa de la intrare. Ne-am îndreptat amândouă spre hol, cumva speriate. Trebuie să fie de la vecini, zic eu, nu are cine să dea în ușă în halul ăsta la noi, o liniștesc eu pe Maya. O dau în spatele meu și o rog să stea deoparte în timp ce mă uit pe vizor. Sunt două doamne. Bat din nou, la fel de agresiv. Gizăs. S-o fi spart vreo țeavă, o fi ceva grav, astea vor să-mi dărâme ușa. Deschid, și cele două se năpustesc în interiorul casei mele ca niște urangutani care își marchează teritoriul. Suntem de la protecția copilului, bună ziua. A, bună ziua, mă așteptam să veniți, poftiți înăuntru, mai calm puțin vă rog, că e un copil aici. Vă arătăm și ecusoanele, dacă doriți (nu ar trebui să doresc eu, de fapt, merge vorba prin târg că așa e procedura, să vă legitimați înainte de a da buzna în casa omului, dar mă rog, mă conțin) E ok, vă cred pe cuvânt, tocmai vă spuneam, dacă ați fi fost atente și puțin mai calme, că mă așteptam să veniți. Am fost înștiințată că va fi așa. Haideți, vă rog, înăuntru, luați loc, și vă arăt despre ce este vorba numaidecât.

Primisem mesajul pe telefon cu vreo oră înainte. ”Am să sesizez Protecția copilului, bla-bla”. Frate-miu. Crize existențiale. De la distanță. Față în față probabil că sunt mai greu de dus. Conflicte mocnite explodate dintr-o dată cu forța uraganului. N-am răspuns la provocări, urâtă lovitură. Îmi arată el că nu-i așa simplu. Voi ajunge să-l implor. Dă-i drumul. Fă ce ai de făcut. Sunt pregătită. Eu nu am să te ameninț, n-am chef. Am să las treaba asta în mâinile lui Dumnezeu. Dacă există așa ceva. Același zâmbet la final. Punct.

Vreau să le arăt doamnelor telefonul încă cald de la schimbul recent de sms-uri. Dar doamnele sunt pornite mai rău decât trupele speciale de poliție sau jandarmi cu care mai mergeam uneori în intervenții, pe vremea când eram jurnalist de teren. Le rog din nou să se calmeze și să nu ne trateze ca pe niște infractori din start, copilul meu are șapte ani și treaba lor ar fi să îl protejeze, nu așa se numește instituția? PROTECȚIA COPILULUI. Deci. Hai să ne liniștim, eu sunt aici, colaborez, numai să putem discuta civilizat. Păi ele au primit o sesizare și treaba lor e să depisteze dacă există abuz, nu să discute (ei bine, la asta nu m-am gândit cu toată psihologia mea. Or fi apărut aparate de depistat abuzul, maică. Pe vremea mea, metodele erau mai rustice așa, se discutau până se făcea lumină). Doamna vrea să discute cu fetița. Sigur, discutăm cu fetița, numai să vă calmați intervenția, că mi-o speriați. Nu, nu am înțeles, trebuie să discute cu fetița, nu și cu mine. Păi fetița e minoră, cum facem? N-am nimic împotrivă, să ne înțelegem, numai că hai să respectăm procedurile, dacă există așa ceva. Și trecem și peste ele, nu-i bai, numai că sunteți foarte agresivă și porniți de la ideea că sunt un fel de infractoare, ceea ce nu este ok. Nu doar că nu e etic, dar îmi speriați copilul. Nu negociem, ea trebuie să aibă o discuție privată cu copilul meu, punct. Calculez în minte toate probabilitățile. Pot să o tot contracarez și să solicit intervenție la 112, femeia pare imbecilă. E un abuz ce face. Dar asta nu-mi ajută copilul care deja e în stare de șoc. E foarte grav ce se întâmplă. Și am de ales între ce este corect, și ce este bine pentru creatura asta mică, perfectă, nevinovată, cu ochișorii mari cât cepele, în poziție de drepți cu toți mușchiuleții încordați. Doamnă, puteți vorbi cu Maya, are nume fetița, e Maya. Dar vă rog să vă liniștiți, e un copil de șapte ani care nu înțelege nimic din ce tocmai faceți aici. E singura mea condiție. Îmi adun puterile de unde nici nu știu că le am, și îi spun Mayei că doamna aceasta vrea să povestească cu ea singură, și că e ok să povestească cu dânsa. Îi spun că poate alege ea unde să discute. În camera noastră sau în altă cameră. Maya se luminează la față, îi place să aleagă ea singură, și asta atenuează din sperietură. Alege camera noastră, și îi spun că e o alegere foarte bună, și eu aș fi ales la fel. În mine toate sunt sfârtecate, dar zâmbesc până când se închide ușa camerei. Apoi mă prăbușesc pe scaun.

Cealaltă doamnă a rămas cu mine. Îmi solicită impersonal datele personale. I le zic din gură, nu-i pot aduce documentele, sunt în camera în care copilul meu tocmai are o discuție privată cu colega domniei sale. O rog să citească mesajele de pe telefonul meu. Consider că totuși trebuie să fiu și eu întrebată, nu-i așa? Un denunț de orice natură poate fi și mincinos. Mă gândesc că s-au mai văzut cazuri. În acest context, hai să vedem ce am și eu de spus. Doamna citește mesajele. Cam repede, cred că a citit pe diagonală. Nu-mi solicită nicio clarificare. Încerc să-i dau eu detalii, dar suntem întrerupte de doamna cealaltă. A terminat cu fetița, trebuie să constate că poate fi vorba de abuz în cazul de față. Să noteze colega acolo. Poftim? În maxim trei minute de discuție liberă ați reușit să trageți această concluzie? Păi? Păi copila spune că o mai certați. Ăăăăăă…. așa, și? Din câte știu eu este ceva normal, adică dacă ai copii știi asta. Adică și dacă nu ai, tot știi. Mă rog. Da, e normal să cerți copiii. Dar fata spune și că înjurați. Pffff…. m-ați prins. Da, doamnă înjur, dumneavostră nu? Eu da, futu-i. Sunt o femeie pierdută, o să mă pedepsească Dumnezeu. Păi probabil o înjurați pe ea. Pân-aici. Asta nu-i adevărat. Copilul meu a spus așa ceva? Nu cred. Da, am înjurat la telefon, m-am înjurat cu cineva care la rândul său m-a înjurat. Dar pe ea nu o înjur, doamnă, e o diferență aici. Păi eu nu am de unde să știu asta. Păi eu vă rog să vă edificați în acest sens. Tocmai v-am permis să stați de vorbă cu Maya. Ați vorbit trei minute. Vă rog frumos să mergeți înapoi în cameră și să povestiți cu ea despre aceste înjurături. Păi n-am să întreb un copil de șapte ani cum înjură mama. Păi de aceea sunteți aici, nu de aceea sunteți aici? Vă rog cu tot respectul să vă faceți treaba pentru care ați venit, și să mai discutați încă cel puțin trei minute cu ea. Tocmai pentru că e un copil de șapte anișori. Și apoi să veniți și să vorbiți și cu mine. Că eu sunt deschisă la dialog, și dialogul se poartă chiar și cu criminalii ăia în serie. Mnu. Asta e o chestie pe care trebuie să o facă un psiholog. Să dau o declarație că sunt de acord să stăm amândouă de vorbă cu un psiholog care să constate dacă e vorba de abuz sau nu. Păi credeam că dumneavoastră sunteți. Dumneavoastră în calitate de ce anume ați stat de vorbă cu copilul meu? În fine. Trebuie să dau o declarație scrisă? Bun. Hai. O scriu. Chiar îmi doresc să vorbim amândouă cu un psiholog. Adică… despre asta trebuia să fie vorba de la început. În fine. N-are rost să mai pierd energie. Circul ăsta trebuie să se termine cât mai rapid. Scriu declarația, semnez, mulțumesc pentru tot. Numai să plece. Vreau să plece, vreau să mă pot închide în baie. Două minute măcar. Două minute am nevoie să mă prăbușesc, să mă sufoc, să mor, ca să pot învia la loc. E prea mult. E un iad. Doamna care a stat cu mine mă roagă să nu plâng, că va fi bine sau ceva de genul, nu știu, că am întrerupt-o. Doamnă, e vorba de familia mea aici. Asta doare. Curg niște lacrimi, e dreptul lor să curgă. Doamna lasă privirea în jos. Gândurile ei se insinuează în capul meu, uneori pot auzi gândurile oamenilor, însă acum nu e momentul. Acum de-abia le fac față alor mele. Acum nu, stop, nu-mi pasă. Nu-mi pasă și nu consider că e cazul tot eu să liniștesc pe cineva. Pe bune, încă am un minim simț al ridicolului. Semnez tot ce e de semnat, le conduc spre ieșire. Maya e încă în cameră, nu a ieșit de acolo, am inima sfâșiată, probabil că e speriată și nu înțelege nimic, și e singură acolo, și eu trebuie să mă ocup de rahaturi. Suntem în pragul bucătăriei, eu stau în cadrul boltei, ele sunt în hol, nu pleacă, nu se grăbesc să plece. Doamna cu intervenția observă că am niște urme pe față. La tâmplă, de fapt. Ce urme am acolo? Habar n-am ce urme am, plâng, nu se vede că plâng? Nu-nu, am niște urme acolo! Am fost agresată??? Doamnă, plâng, mi s-o fi întins rimelul, ce să vezi? Sigur? Sigur nu sunt urme de violență? Stați să ne înțelegem. Acum sunt eu victimă? Așa o fi vorbit și cu fiică-mea? Femeia asta are vreo noțiune a prezenței sale în casa mea? Și dacă zic că-s urme de violență, o fi rezultând că de fapt copilul mă abuzează pe mine, sau ce? Mă pufnește un râs isteric în mine pe care, de asemenea îl conțin, așa cum îmi conțin toate aceste gânduri. Vreau să se termine, trebuie să se termine. Dau cu mâna unde-mi arată doamna compulsivă în mod compulsiv că am urme. E bine acum? S-a șters? Plâng. Am urme pe față pentru că tocmai plâng. Când plângi ți se mai întind alea de ți le dai pe fațadă când ieși din casă, să pari și tu cât de cât pământeană, că de când cu conspiraționiștii ăștia, poți oricând să fii bănuită că ești vreo reptiliancă infiltrată să furi sufletele oamenilor, dacă apari așa, cu cearcănele cinstite, la locul lor, și fața buhăită în general de la nopți nedormite sau, doamne-ferește griji de tot felul, cum ar fi grija că frate-tu nevotic te amenință cu tot felul de chestii și îți pune în vedere să te muți dracului din casa … părinților tăi. E pe numele lui, deci – pa. Afară. Mno. Le gândesc, nu le zic. Doamna pleacă, dar pleacă nemulțumită. Ceva nu-i în regulă la mine, asta-i clar. Numai că nu s-a pus de-acord cu ea însăși în ce direcție anume. Aș putea s-o consiliez, îmi zic în timp ce închid ușa după ele. Închid ușa. Mă reped la baie. Închid ușa după mine și mă prăbușesc. În mine, și pe mine toată la pământ. Mă sufoc, îmi simt sângele coborând rapid spre picioare, din picioare unde naiba s-o mai duce? O fi intrând în gresie și-apoi în pământ, nu știu, tot ce știu este că trebuie să simt toate astea, trebuie să mă las să le simt ca să mă pot repara mai apoi. Dacă nu le dau voie acum, voi exploda cu totul, țăndări mă fac, nu mă mai adună nimeni la loc așa cum am fost. Maică-mea bate la ușă. Bate încontinuu, parcă-i dezaxată. Cică parcă. Intraseră pe ușă amândoi, și mama și tata, puțin înainte de plecarea doamnelor. Până la plecarea lor, ai mei au fost oarecum încremeniți, cred. Stăteau așa, în picioare, ca niște statui, ca niște intruși în propria casă, prinși asupra faptei. Stăteau așa, și beleau ochii la spectacolul ce tocmai se desfășura nestingherit de jur împrejurul lor. Nu i-a întrebat nimeni de sănătate, așa că nici n-au articulat nimic. Cred. Cert este că au prins viață imediat după plecarea celor două. Tata s-a dus în camera lui, iar mama se făcea utilă bătând repetat în ușa de la baie. Băi frate, nici să mori nu poți, trebuie să mor dracu puțin, ca să mă pot ridica de la pământ, ies imediat, ok? Sigur, n-am folosit expresia cu moartea, ar fi luat-o la propriu în pana mea, și ar fi fost în stare să spargă ușa. Hai, inspiră-expiră fetiță, ca-n bancul cu blonda, și opa-sus că-i copilul în cameră, Dumnezeu știe cum o fi. Două jeturi rapide de apă rece, un scuturat rapid, cele rele s-au spălat, cele bune s-au adunat că n-au încotro, le-am invocat pă persoană fizică, și valea la copil. Fetița mea e în genunchi la marginea patului, cu căpșorul rezemat de pat. Plânge cu spasme. Imaginea asta îmi amintește de mine imediat după vestea morții Lui. Fac toate legăturile, dar n-am timp acum, acum trebuie să-mi liniștesc comoara, prințesa, micuța zână bună cu praf de stele răsfirat în părul lung și fin ce-i acoperă fățuca de îngeraș necăjit. O iau în brațe, o mângâi, o pup, o pup peste tot, o mângâi peste tot, vreau să șterg de pe ea orice urmă de sperietură, de supărare, de tristețe, de tot ce-i rău. Îi repet încontinuu că totul este în regulă, că ea este în regulă, că totul va fi bine, va vedea, foarte repede, imediat va vedea, numai să se liniștească, să fie liniștită, nu s-a întâmplat nimic grav, toate vor fi bine și bune, cine-i cea mai iubită fetiță din univers? Plânge și mai tare, i se învinețesc buzițele, iubita mea, de când era un bebelaș dolofan i se învinețeau buzițele și i se umfla o venuță direct între sprâncene de fiecare dată când se scremea tare să facă lipsa mare. Și când plângea, dar pe astea nu prea le-am prins, a plâns în felul ăsta de foarte puține ori în viețișoara ei. O strâng tare la pieptul meu, să simtă iubirea cât mai aproape, să audă bătăile inimii exact așa cum le auzea când era înăuntrul meu. O mângâi și îi spun încontinuu că totul este în regulă, că este în siguranță. Maică-mea stă undeva în dreapta mea. A încercat la un moment dat, cred, să pună mâna pe mine, dar i-am respins-o. Nu pot să fiu atinsă. Nu suport. Nu pot. Toată energia mea e canalizată către Maya, și abia reușesc oricum, mă simt drenată, efectiv drenată. Și atunci aud ce nu aș fi crezut că voi auzi din gura ei. Îmi spune că sunt o mamă bună. Că dacă ea ar fi avut o mamă ca mine, ar fi fost norocoasă. Fac legăturile din nou. Toate semnele astea vor să îmi arate mie că șutul ăsta pe NV vine ca o rezoluție. Se lasă cu pași înainte. Numai că nu-i vizualizez eu. N-am cum. Tocmai sunt prăbușită și lovită fix acolo unde-i punctul slab – copilul meu. Maya se liniștește, și eu o îndemn să se joace, că acușica vine ora de culcare. Sunt ore bune până la ora de culcare, dar eu am o viață de reconfigurat, și repede.

Intru pe internet și caut case de închiriat. Trebuie să fie o casă cu curte și grădină. Vorbisem cu Maya zilele astea despre mutarea noastră, discuțiile cu frate-miu pe tema asta se derulau de câteva zile. Mă rog, ale lui cu mine. Eu am ales să nu dau curs de data asta. Și uite unde am ajuns. Mă rog, și Maya era încântată de idee, și spunea că neapărat trebuie să avem și o curte. Adoră să se joace în aer liber. Așa că iau internetul la purecat, și caut căsuțe de închiriat. Dau vreo două telefoane, dar sunt deja date. Primesc mesaje, multe mesaje. Prieteni sau pur și simplu cunoscuți se oferă să mă ajute în căutările mele. Se face seară, e ora de culcare. Mâine o luăm de la capăt. Mâine e ziua mea… Ce cadou special de ziua mea… mulțumesc pentru nimic. Unde sunteți? De ce sunt lăsată așa? Cum este permis așa ceva?? Ce vină are fetița asta minunată?? Ce vină are ea? Ok, plătesc eu, trăiesc eu, dar nu și ea! Nu am născut-o ca să o târâi în aceeași mocirlă în care mi-am scăldat eu copilăria! Am promis asta! Mi-am petrecut toată noaptea certându-mă cu divinitatea. Nu știu dacă am dormit legat o oră.

S-a luminat de zi, am pregătit copilul pentru școală, mi-am făcut cafeaua, și am luat internetul, din nou, la purecat. Mama a vorbit cu o zi înainte cu niște prieteni de-ai fratelui meu (ironic, nu-i așa?), despre un apartament în care au locuit ei cu chirie, un apartament cu trei camere chiar în centrul orașului, vis-a-vis (la propriu, adică peste un drum îngust) de școala lui Maya, la două minute de Teatru, mă rog, prea frumos ca să mi se întâmple mie, în orice caz. La ora 11 o să vină ea la mine, e liber apartamentul, putem merge împreună să-l văd. E ok, o să merg să-l văd. N-ar fi nici prima nici ultima dezamăgire din viața asta, și mai ales nu e nici primul nici ultimul bobârnac pe care mi-l iau în ziua de ziua mea, ce naiba. Doar e tradiție. Și aici s-a spart tradiția. Amin. Fost, văzut, îndrăgostit pe loc, plătit pe loc, luat.

După câteva ore vorbeam pe video-call cu Laura, și constatam, în sfârșit, că, de fapt, anul ăsta chiar am fost binecuvântată în ziua de ziua mea. Chiar am primit un cadou cât casa – cum s-ar zice. De sus de undeva, asta-i foarte clar.

Și din nou am făcut legăturile. Visele, au fost toate niște indicii, și pentru că eu mi-am blocat în ultima vreme toate canalele de comunicare pe care altă dată le aveam deschise fără să-mi doresc, El a angrenat o întreagă echipă în acțiunea asta, de acolo de unde este el. Trei vise, plus al meu – patru. Ca un joc de puzzle, fiecare cu partea sa. Apoi încă unul, și un mesaj trimis unei persoane pe care nu o cunosc, dar care a fost în strânsă legătură cu El. Era cu subiect și predicat – despre copil. Și ea are un copil, așa că s-a alarmat suficient cât să scrie unei prietene comune, care prietenă să o direcționeze către mine. Pornisem de la ideea că trebuie să o protejez pe ea, deși visele adunate împreună arătau foarte clar că este vorba despre mine. Un pericol se abătea asupra mea, nimănui altcuiva. Și chestia asta era acolo, într-unul dintre vise, numai că nu am reușit să fac legătura imediat, era prea evident, probabil, pentru mintea mea blurată încă de durerea de doliu.

În visul meu vedeam un mesaj pe telefon, și mă întrebam de ce Dumnezeu nu mi l-a trimis mie direct. În visul altcuiva tocmai primea un mesaj pe telefon, de la El. Când m-a sunat, am stabilit împreună să fim atente la orice indiciu venit pe telefon. Amândouă visaserăm despre un mesaj de la El. Apoi am vorbit cu fiică-sa care e ca și fiică-mea, care a visat la rândul ei chestii ciudate. Din visul ei am extras esențial că este ceva, va fi ceva, și spiritele, la propriu spiritele, spuneau că trebuie să-mi dea înapoi sânge, că l-au luat, dar nu de la mine trebuia. Și am extras intuitiv, de fapt am văzut clar, poate că prima dată când am ”văzut” clar după moartea Lui, o persoană care urma să facă ceva. Ea a respins ideea, nu, nu crede că e vorba despre acela, nu reține să fi fost el. În câteva ore primesc telefon că acela, fix acela, a trimis mesaje dubioase acelei tipe pe care eu nu o cunoșteam, și am intrat în legătură cu ea. Am dat telefoane, m-am dat peste cap, am făcut tot ce mi-a stat în putință să scot la lumină tenebrele, și să aduc pacea și liniștea. Numai că pericolul nu era acolo unde credeam eu. Deși indiciile erau foarte clare, eu nu reușeam să le descifrez. Durerea te orbește. Mesajele erau cu subiect și predicat. Pentru mine. Numai că eu, în toți anii ăștia, am învățat să-mi protejez spațiul personal pe toate planurile de intruși. Mare parte – învățăturile Lui…. Așa că mesajele nu au ajuns direct la mine. Dar au ajuns fix acolo unde trebuia ca să poată ajunge mai apoi la mine. Și mai era visul-cheie. Al bunicii mele. Era fix despre ziua de ziua mea, și despre fericirea pe care El o emana într-un mod efectiv tulburător.

Am renunțat la doliu. Nu mai pot ține doliu când știu sigur și fără nicio urmă de îndoială că el este în continuare aici. Azi am gătit o tocăniță de pui și orez cu legume. Așa a vrut Maya. Înainte să mă apuc de bucătărit, am dansat amândouă prin bucătăria noastră spațioasă. Mi-a făcut un desen cu noi două fericite, apoi a venit o melodie frumoasă, așa că ne-am bâțâit ca două zăpăcite. Apartamentul nostru este absolut minunat, și îl umplem de flori, plante și arbuști. Nu avem curte, e adevărat, dar avem două balcoane mari. Pe care le vom amenaja cu iasomie și caprifoi. Poate și câțiva trandafiri urcători.

Toate la timpul lor. Deocamdată ne-am adus de la buna toate decorațiunile noastre, ca să facem locul al nostru cu totul. De la buna le-am adus, ca și când casa aia nu a fost niciodată acasă. Acasă e aici din prima zi. Aici suntem foarte vesele și foarte… libere. Ieri Maya a făcut baie timp de vreo trei ore și nu ne-a strigat nimeni de după nicio ușă că nu e normal să stea atât în apă. La noi acasă totul este foarte normal. Și totul este posibil. Și suntem perfecte amândouă fix așa cum suntem noi. Seara facem yoga în living, și ne-am instalat și o aplicație de respirație prana. Maya e foarte bună la yoga, pentru că și la balet le punea doamna să facă. De fapt, de aceea ne-am și instalat aplicația după care ne ghidăm, eu înainte făceam pilates cu benzi. Dar ea n-a mai făcut balet din cauza pandemiei, și îi lipsea. La noi acasă se râde mult, se primesc prieteni, se spun povești și se trăiesc miracole. Maya are camera ei de joacă și un birou la care își face temele și lucrările artistice de pus pe pereți. Eu am început să respir. Era și timpul, vorba Laurei și a încă câtorva prieteni. Nu se știe de ce am așteptat atât, era și timpul să-mi iau un șut în dos de la bunul Dumnezeu, să fac odată pasul înainte.

Vorbind despre Dumnezeu. M-am certat cu El. Cu Ei. Le-am reproșat în acea noapte că sunt a nimănui, și că oricât aș încerca să fiu și să împărtășesc Binele, se pare că nu contez. Oi fi meritând, nu știu, dar chiar nu mă (mai) protejează nimeni și nimic? Ei bine, apartamentul nostru este poziționat între două biserici. Una ortodoxă, în stânga, și una romano-catolică, în dreapta. Sau în față și în spate, depinde cum privești. Pe un zid din spatele blocului am un mesaj grafitti. Un tip care nu mai este alături de o tipă dar care se gândește la ea. Dumnezeu uneori ne arată ostentativ lucruri. Ca să fie foarte clare.

Dumnezeu nu ne smerește cu bâta. Dumnezeu ne smerește cu Binele. Și are simțul umorului. Dumnezeu m-a poziționat între două biserici. E un umor fin și o ironie briliantă. El îmi cunoaște sufletul. Iar eu Îi înțeleg uneori omnisciența, și atunci sunt foarte fericită.

E un articol foarte lung. Am simțit nevoia să scriu. Să împărtășesc. Nu știu dacă voi mai scrie foarte curând. Dar știu sigur că voi face exact cum consideră Dumnezeu că e bine să fac.

Facebook Comments

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.